Classic Corner (05) - Cet obscur objet du désir

E greu să trăieşti fără dragoste (şi cel mai interesant aspect aici e să iubeşti, nu să fii iubit). De cele mai multe ori iubirea îţi oferă motivaţii supreme pentru a întreprinde ceva. Şi tot de atîtea ori (adică de multe ori) toate întreprinderile făcute în numele iubirii pot părea ridicole (sau nesăbuite) cuiva care priveşte din afară ceea ce se petrece într-o relaţie. Şi ca să terminăm clişeele amoroase, mai trebuie să spunem că dragostea nu are vîrstă şi că orice diferenţă de ani între îndrăgostiţi poate fi spulberată de focul amoros. Luis Buñuel ia la tocat ideile astea în Cet obscur objet du désir, ultimul său film, realizat în 1977.

În dragoste sînt doi oameni şi ei mai tot timpul au feţe diverse, aşa că e tare expresivă găselniţa autorului spaniol de a pune în pielea personajului feminin - Conchita - două actriţe. Angela Molina interpretează latura voluptoasă, de felină vorace a personajului, Carole Bouquet dă viaţă laturii sensibile, delicate, ingenue a femeii. Partea masculină are o singură faţă, a lui Fernando Rey. Personajul interpretat de el, Mathieu, un domn bogat, ajuns la o vîrstă respectabilă, umblă în limbă după Conchita, ceea ce arată că înţelepciunea se ofileşte odată cu vîrsta. Diferenţa de vîrstă dintre ei e de vreo patruzeci de ani.

Caznele lui Mathieu de a o cuceri pe Conchita, pornirile sale libidinale, devorarea lor reciprocă - acesta fiind şi elementul care-i face să înainteze, care-i ţine în priză pînă la final - toate acestea au savoarea lor incontestabilă. Veţi rîde şi vă veţi enerva fără probleme. Însă, ca în mai toate filmele lui Buñuel, decorul conţine o grămadă de specialităţi, care, odată ce sînt prinse din zborul peliculei, fac povestea adorabilă. Atentatele teroriste - violenţa socială drept contraparte publică a violenţei erotice. Rama poveştii - căci totul e un flash-back, e povestea pe care Mathieu o spune în tren vecinilor de compartiment. Sau micile detalii care ironizează faptele de vitejie ale bravului cavaler amorezat - de exemplu, cînd încearcă să o cumpere pe Conchita de la mama sa, feciorul din casa boierului prinde un şoarece într-un cleşte şi spune că micuţul impostor nu îi va mai deranja: ceea ce poate fi o referire la faptul că mama fetei întotdeauna era prezentă la întîlnirile porumbeilor, situaţie care ar fi fost evitată dacă fata era adusă în casa lui Mathieu, dar, în acelaşi timp, poate fi o imagine a părţii ascunse a blazonului burghez.

Întrebarea filmului e dacă Mathieu o iubea cu adevărat pe fată - ceea ce îl transformă într-o victimă inocentă - sau îşi dorea numai să o posede fizic - ca pe un bun, ca pe o marfă ("obiectul dorinţei" din titlu), şi atunci tot ceea ce păţeşte pe parcurs are sens (iar toate caznele sale sînt şi puncte de reper pentru o critică a modului de gîndire burghez). Pînă la urmă toţi primesc ceea ce merită, iar prin prisma finalului realizăm că, în fapt, personaj pozitiv nu există. În măsura în care trage cu urechea către istorisirile de natură erotică ale lui Mathieu, nici măcar copila din tren nu e neprihănită.