Classic Corner (06) - Rashômon

Secolul XII. Un samurai a fost omorît şi soţia sa a fost violată. Un tăietor de lemne trece pe lîngă locul în care s-au produs nelegiuirile. Banditul-violator e prins. Începe procesul. Totul e repovestit unui localnic de către tăietorul de lemne care ajunsese întîmplător la locul crimei şi de către preotul comunităţii. La judecată, fiecare parte trebuie să spună cum a trăit delictele. Tăietorul de lemne (Takashi Shimura) spune că a descoperit cadavrul în pădure, dar s-a speriat şi a fugit înainte de a realiza exact cum s-a derulat totul. Banditul (Toshirô Mifune) relatează cele petrecute. Începe apoi audierea soţiei (Machiko Kyo), care spune o cu totul altă istorie faţă de ceea ce văzusem mai devreme prin ochii banditului. Cum lucrurile se bat cap în cap, e chemat un medium prin intermediul căruia însuşi samuraiul ucis îşi va dezvălui ultimele clipe din viaţă. Varianta fantomei diferă total de cele deja expuse. În acest moment intervine tăietorul de lemne şi spune că iniţial a minţit fiindcă nu a dorit să fie parte în afacerea asta. Reia povestea şi oferă o variantă care, din nou, nu coincide cu ceea ce deja am auzit. Colac peste pupăză, finalul filmului, în care ne întoarcem alături de preot, tăietor şi localnic, arată că şi a doua variantă povestită de tăietor la proces e puţin probabil să fie veridică, deoarece şi el era implicat în crimă - furase pumnalul care servise la uciderea samuraiului.

Cu fiecare mărturie depusă în proces, Rashômon (1950) creşte sub forma unui eseu despre adevăr, despre posibilitatea de a găsi adevărul pe pămînt, în ochii celor care îl populează. În măsura în care orice om caută să aibă grijă de propria piele şi încearcă să îşi salveze demnitatea socială cu orice preţ, posibilitatea de a găsi adevăr în vorbele fiecăruia este minimă. Ceea ce arată filmul lui Kurosawa e că odată ce trebuie analizat un eveniment social, orice încercare de a-l defini prin ochii participanţilor trebuie să fie înţeleasă nu ca adevăr, ci ca imagine particulară a acelui eveniment, o imagine dictată nu de idealuri nobile, precum adevărul, ci de interesele momentane ale celor care istorisesc. Povestea fiecăruia nu e atît o imagine a realităţii, cît o imagine a propriei necesităţi de a păstra un chip atractiv în societate. Marea ironie e că nici măcar varianta mortului nu pare a fi cea reală. Chiar şi post-mortem omul se zbate să-şi păstreze o imagine bună în ochii contemporanilor. În era comunicării ne construim social prin ceea ce dezvăluim despre noi, iar lucrurile pe care le transmitem celorlalţi sînt răspunsuri care să ne plaseze mai bine într-o anumită poziţie, necesară la un anumit moment dat. Constructul acesta social nu este eul nostru profund, ci e un produs de marketing personal de care avem nevoie într-o anumită situaţie socială. E ca masca pe care o poartă Elisabeth Vogler în Persona lui Bergman.