Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret George Mihăiţă

George Mihăiţă, sau perversitatea candorii


Cinemagia, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Este, într-adevăr, o mare şansă, aceea de a debuta cu un rol ca Vuică, în celebrul film-caz Reconstituirea - şi mai ales sub îndrumarea unui regizor ca Pintilie căruia nu i se poate contesta simţul lucrului fin cu actorii. Dar, cum cenzorii comunişti s-au grăbit să retragă filmul de pe ecrane, norocul a luat-o pe căi ocolite - aşa că o mare parte a publicului a făcut cunoştinţă cu interpreţii celor doi protagonişti abia prin intermediul rolurilor Ţiparul şi Athos, din de mult uitatul serial de televiziune cu ilegalişti eroici Urmărirea, - spre nenorocul celor doi tineri actori, dirijaţi cu acel prilej convenţional şi anchilozat de Radu Gabrea. Dar, mă rog, faut de mieux, toată lumea se uita la televizor, aşa că tot au avut ceva de câştigat.

Veşnic tânărul nostru sărbătorit (căci, în toate rolurile sale, George Mihăiţă a fost sinonim cu juventutea şi prospeţimea), care azi, 23 septembrie 2009, împlineşte frageda vârstă de şaizeci şi unu de ani, s-a născut la Moreni şi, în timp, şi-a îmbogăţit viaţa cu o soţie (Delia Seceleanu), un fiu (Tudor) şi peste treizeci şi cinci de personaje (numai în filme, căci dacă punem la socoteală şi numeroasele roluri jucate susţinut pe scena Teatrului de Comedie, sau în diverse spectacole de televiziune, începe să se contureze o carieră cu adevărat impresionantă). Imediat după cenzuratul Vuică şi nesemnificativele post-debuturi din Căldura (1969, Şerban Creangă) şi Urmărirea (1971) a început să-şi confirme datele emploi-ului de puştan candid în Harpalete, din serialul B.D.-urilor (1970) urmat de şoricelul Aurică, partenerul celebrei Veronica (inclusiv...se întoarce; 1972, 1963) - care, la drept vorbind, era mai mult machiaj şi zburdălnicie decât actorie. În Zidul lui Vaeni (1975) a construit sensibil un personaj tragic - cu premoniţia morţii conotată marcată de simpaticul său rânjet dinţos care avea să-i devină aproape un semn de marcă, s-a achitat onorabil de rolurile din Ilustrate cu flori de câmp (Andrei Blaier, 1974) şi De bună voie şi nesilit de nimeni (Maria Callas Dinescu, 1974), pentru ca, în mod paradoxal, să-şi releve pentru prima oară surprinzătoarele date de compoziţie interioară tocmai în neînsemnatul Accident al lui Sergiu Nicolaescu (1976). Filmuleţul era într-adevăr cam accidental, dar George realiza un surprinzător portret al "răului irecuperabil", în debusolatul Cuceanu - unul dintre cele mai perverse personaje ale filmului românesc din acea perioadă.

În acelaşi an, Măgăruşul Petrică din Ma-ma (Elisabeta Bostan) i-a mai adăugat o mască animalieră în palmares, după care colaborarea pe termen lung cu Nicolaescu i l-a dăruit pe însuşi Peneş Curcanul, în amorf-aniversarul Pentru patrie (1977), pe soldatul necioplit dar de caracter din Capcana mercenarilor (1980), şi pe Petrescu din Duelul (1981). Nici Zizi Bostan nu l-a lăsat de căruţă, oferindu-i arhetipul clownului veşnic nefericit în dragoste, din Saltimbancii (1981).

Dintre numeroasele roluri ale anilor '80, se distinge în special Gigi, din Nişte băieţi grozavi (Cornel Diaconu, 1987), un portret vesel dar şi tuşant de mecanizator (sau, mai pe şleau, tractorist) capabil să rămână un bun prieten, mereu pus pe şotii şi chiar acrobaţii pe bicicletă (în tandem cu Cornelia Alexoi), în pofida problemelor de familie care-l tracasează - pentru ca mai aproape de noi, o dată ce actorul s-a apropiat (măcar cronologic) de vârsta a treia, să-i reţinem pe diabolicul Haral (din păcate, mai mult prezenţă decât interpretare - dar de un impact vizual deloc neglijabil), din Supravieţuitorul aceluiaşi Nicolaescu (2008) şi Gogonea Jr., în sfârşit o onorabilă repunere în drepturi, pe afişul unui film de valoare, ca Nunta mută (Horaţiu Mălăele, 2008). Tot în acest timp, George Mihăiţă a ajuns director al Teatrului de Comedie, de care-l leagă o relaţie profesională şi afectivă strânsă şi de lungă durată.

Şi ar fi nedrept să punem punct acestei cronologii fără a aminti şi revista Salut din anii imediat următori revoluţiei, creată şi condusă cu dăruire de George ca un cadou pe cât de înviorător, pe-atâta de educativ, pentru generaţiile de liceeni ai acelor vremuri.

Poate că principala lui trăsătură, dincolo de perpetua "stare de tinereţe" (chiar şi în rolurile care fizic aparţin altor vârste), stă tocmai în capacitatea sa de a menţine echilibrul precar între pozitiv şi negativ, între candid şi malefic - inclusiv cu ajutorul unei fizionomii extrem de avantajoase, uşor caricaturale şi foarte mobile, din care diversitatea măştilor şi a nuanţelor pare să se dezvolte de la sine. De la Vuică la Cuceanu, sau între Peneş şi August-cel-prost, George Mihăiţă s-a conturat permanent ca un veritabil actor de compoziţie.

23 septembrie, 2009, 15:00-15:42
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Portret George Mihăiţă


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer