Prima jumătate de oră din noul film al lui David Mamet e mister pur. O fată a dispărut. Fata era supravegheată de serviciile secrete. Agentul vinovat de neglijenţă e interogat de cei pe care i-am fi numit camarazii lui, dacă nu ni s-ar fi spus din capul locului că nimeni nu e camaradul nimănui: "Dacă vreau camaraderie mă duc la masoni." Adevărul e că, pe lîngă tipii din filmul ăsta, masonii par la fel de discreţi ca invitaţii de la Din dragoste. Personajele din Spartan îşi strîng la piept cărţile de joc de parcă s-ar feri de eventualii spioni postaţi în sala de cinema. Iar scenaristul şi regizorul David Mamet, ghidul nostru, nu se grăbeşte să ne iniţieze în activitatea acestei societăţi secrete; se comportă de parcă deja a riscat prea mult introducîndu-ne acolo. Prin urmare, fiecare replică începe să sune ca o parolă. "Căutăm o fată", anunţă cineva. "Nu căutăm cu toţii?", i se răspunde. Iar atunci cînd personajele îşi calcă pe inimă şi divulgă un pic mai mult, informaţia pare să conţină o ameninţare; comunicarea devine un fel de echilibristică pe o linie invizibilă, care marchează limita cunoaşterii permise.
"Frumos cuţit!", observă cineva. "De la un est-german", răspunde eroul filmului (Val Kilmer), într-un acces de sociabilitate. "Cadou?", perseverează interlocutorul, bălăngănindu-se pe linia aceea. "Nu. Din cîte-mi amintesc, nu prea voia să se despartă de el." Astea sînt tacticile care îi permit unui film noir să pară mai violent decît e de fapt şi să dea clasă filmelor de acţiune care-şi expun violenţele în plan-detaliu. Protagonistul are un subaltern care parcă ar vrea să încalce prima lege enunţată în film şi să-i devină camarad; dar atunci cînd tipul ăsta - singurul personaj în compania căruia s-ar putea bea o bere - încasează un glonte, actul se petrece în plan depărtat, ca şi cum camera ar fi fost luată prin surprindere sau ca şi cum - şi probabil că ăsta-i adevărul - camerei nu-i pasă.
Nepăsarea lui Mamet lasă aici o impresie de eleganţă (el face un film de gen, dar nu-şi pierde timpul cu toate convenţiile - un gros plan de adio pentru prietenul ucis ş.a.m.d.), dar în alte momente aduce a fuşereală. Din momentul în care aflăm că fata dispărută e fiica preşedintelui SUA, cacealmalele şi demistificările se îngrămădesc cu o viteză absurdă, culminînd cu o revelaţie care i-ar putea impresiona pe cei ce cred că americanii şi-au atacat singuri Turnurile, dar numai pe ei. Nu vreau să spun că, dacă filmul îşi pierde spectatorii în ultima parte, e din cauza opiniilor politice ale lui Mamet. Încercaţi să revedeţi Înscenarea / Wag the Dog, film realizat în 1997 pe un scenariu de Mamet şi Hilary Henkin, povestea unui producător hollywoodian care, împreună cu serviciile secrete, inventează un război cu Albania ca să distragă atenţia de la boacănele sexuale ale preşedintelui - revedeţi-l şi veţi constata că, dincolo de fiorii profeţiilor adeverite ("Bomba! Albanezii au bomba!", strigă producătorul, entuziasmat de ideea sa) şi indiferent de măsura în care orientarea lui politică se suprapune cu a dumneavostră, se ţine bine ca film.
Spartanul e mult mai alunecos. E genul de film care operează cu revelaţii senzaţionale, dar Mamet expediază pregătirile dinaintea unei lovituri de teatru şi nu vrea să ridice tonul la momentul decisiv - refuză istericalele cu care practicanţii acestui gen de cinema îşi acompaniază de obicei enormităţile, în încercarea de a le face convingătoare. Şi, făcînd asta, ne pune pe noi, admiratorii săi, într-o poziţie dificilă. Am prins uşor gustul filmelor lui Mamet, dar, spre ruşinea mea, încă nu m-am prins cum să-l pasez celorlalţi. Spartan riscă să-i dezamăgească pe amatorii de filme de acţiune. Spectatorii atraşi de prestigiul autorului riscă să se întrebe pentru ce atîta zgomot. Criticii pot să-l acuze că aici, ca şi în ultimul lui film, Heist / Jaf armat, nu face decît să urmeze formule de mult rigidizate. Chiar asta face. Diferenţa e că, pentru el, filmele de gen sînt ritualuri pe care şi le poate însuşi. Sigur că i se poate răspunde: "Dacă vreau ritualuri mă duc la masoni." Dar pentru unii dintre noi e o plăcere să-l vedem cum pune stăpînire pe o formulă, cum o mametizează cu dialogul lui gnomic, repetitiv, care la început sună adolescentin şi apoi devine din ce în ce mai atrăgător, cum se foloseşte de însăşi rigiditatea ei - masca unui jucător de pocher - ca să-şi facă liniştit scamatoriile.