Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Domnişoara Iulia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre impostură şi femei bovarice - în culise la Domnişoara Iulia


octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În sala de teatru

Intrăm în sala Studio a Teatrului de Comedie. Scaunele negre sunt amestecate, iar numerele lipite pe spătare încurcate între ele. Ne prindem urechile în numărătoare şi ne aşezăm la capătul rândului, pe locurile 9 şi 10, probabil, deşi aveam unele mai centrale. În faţa noastră, alte 4 rânduri de scaune şi scena, familiară şi palpabilă, la o aruncătură de băţ. Îmi vin în minte plângerile repetitive ale lui Fanny Ardant în Music Hall, despre sălile în care este spaţiul de scenă este mâncat de public şi actorii nu se pot desfăşura. Mă gândesc că îmi dă fiori de cele mai multe ori să fiu atât de aproape de ei. De parcă m-aş afla în culise, intrusă, într-o lume în care altfel am acces doar prin gaura cheii.

Spectatorii stau şi în picioare la piesă, iar sala este plină ochi. La o primă privire, sunt mai mult adulţi şi oameni în vârstă decât tineri, ceea ce mă face să mă întreb dacă la 20 de ani comedia pare o alegere facilă. Nu reuşesc să identific în sală un spectator a cărui reacţie s-o urmăresc de-a lungul piesei, cum fac de obicei. Nu-mi rămâne decât să mă concentrez pe ce se desfăşoară sub reflectoare, la câţiva metri de mine.

Pentru că sunt atât de aproape, Jean (Şerban Gomoi) şi Kristin (Andreea Bârsan) par foarte înalţi, de parcă noi ceilalţi am fi un public de pitici. Domnişoarei Iulia (Delia Nartea), încorsetată şi aburindă, aproape că îi pot ghici textura şi mirosul pielii.

"Ia zi domnişoară, e aşa cum s-a auzit că al tău iubit de curând te-a părăsit..."

Primele schimburi pe scenă îmi par puţin rigide, trec câteva minute până să simt că actorii îşi dau drumul. Am impresia aceea de voce de dimineaţă, când încă nu ai vorbit cu nimeni şi ai nevoie de un timp să-ţi reiei drepturile asupra corzilor vocale. Odată cu hohotele de râs din sală însă, ne intrăm toţi în rol, actori şi spectatori laolată, de parcă ne-am fi dres glasul împreună.

Râdem amândouă la unison, uneori şi pe dinafară, din plăcerea complicităţii. Schimburile de replici pe scenă sunt din ce mai aprinse iar piesa din ce în ce mai savuroasă. Ne place cum se dă lupta pentru dominare dintre valet şi stăpână, flirtul lor agresiv şi drama care se pregăteşte, îngroşând aerul. Suspansul ne prinde, vrem să ştim ce urmează şi chicotim în expectativă. Femeia în negru din scaunul din faţa ta întoarce capul şi ne zâmbeşte pe întuneric.

În sală este cam frig, iar când se opreşte aerul condiţionat am surpriza să mi se destupe şi urechile. Şoaptele de pe scenă câştigă în volum, este momentul când domnişoara Iulia îşi imploră valetul s-o ajute. De aici piesa îşi pierde puţin firul, dialogul pare repetitiv, iar în graba de a ajunge la nucleul dramei lipsesc unele punţi de legătură. Înţelegem ce are să se întâmple, dar am vrea să ştim şi de unde vine carnea de tun.

Valetul, Jean, este Finnegan Bell, Tom Ripley, Heathcliff. Copilul sărman care a crescut urmărind din tufişuri contesa în miniatură şi rochiile ei preţioase, tânărul ambiţios care vrea să-şi cumpere nobleţea prin cuceriri şi gesturi false şi bărbatul pasional care vrea să-şi răzbune condiţia socială călcând în picioare sentimentele pe care le stârneşte. Jean trece dintr-un personaj într-altul cu aroganţa irezistibilă a impostorilor care îşi joacă rolul cu nonşalanţă, conştienţi că impostura este de fapt arma care seduce. În faţa lui, o femeie nobilă şi bovarică se zbate în colivia statului ei social şi găseşte scăparea doar în decădere. Cizmele şi soneria contelui tată sunt simbolurile unei nobilimi cu valori pe care, pe de o parte, domnişoara Iulia le pierde, iar Jean nu le poate cumpăra. Iulia comite atunci actul care îi restaurează din demnitatea de domnişoară şi de contesă, lăsându-l pe Jean recăzut în rolul de simplu argat şi incapabil de ambiţie. Ultimul act o redă însă pe domnişoara Iulia convenienţelor şi rolului de femeie, supusă unui bărbat căruia îi acordă drept de viaţă şi de moarte asupra ei.

Ies din sală tulburată puţin şi mă stropesc cu apă pe faţă. Afară s-a lăsat frigul şi pare să se stârnească furtuna.

În faţa teatrului şi în spatele scenei

A venit? Întreabă Delia Nartea cu emoţie, când părăseşte în sfârşit teatrul, la mai mult de jumătate de oră de la sfârşitul piesei şi trece pe lângă mine. Da, a venit, i se răspunde. I se luminează chipul care poartă încă urmele machiajului de scenă. Pielea ei chiar are textura pe care mi-o imaginam. Ah, sper că i-a plăcut. Da, i se răspunde, a stat pironit în scaun, cu ochii pe tine. Ce bine! Zâmbeşte atât de larg de parcă zboară. Mi-aş fi dorit să am un buchet de flori să-i ofer, roşii ca bluza ei încinsă în talie.

Ştii, în primul spectacol, de emoţie, actorii dau tot. Exagerează. Dar ca energie, atunci este cel mai viu, debordează. Ei bine, ăla este nivelul la care trebuie să rămână la următoarele reprezentaţii. Dar nu se întâmplă aşa. La a doua, actorii vor să evite excesele de prima oară. Nu mai sar calul, dar atunci scade şi ritmul. Lâncezeşte. Abia de la trei reprezentaţii în sus se reglează totul, piesa îşi găseşte mişcarea proprie. Te ascult, urmărim amândoi şobolanii care fug la picioarele noastre, pe malul Dâmboviţei. Nu prea vorbesc, sunt încă puţin emoţionată de ieşirea ta de la finele piesei, când zvâcneşti dintr-o parte într-alta a scenei, ca lovit de hemoragie internă. M-ai convins, am să revin la următoarele reprezentaţii, să văd cum s-au lipit rolurile de voi.

Primul tău gând când ieşi din teatru şi revii în lumea reală urlă după o ţigară. Nu aş şti să te întreb cum reuşeşte un actor să se autodistrugă pe scenă şi să se recompună mai apoi într-un timp atât de scurt, să redevină om întreg în câteva minute. Să aibă hainele lui, să îi fie foame, sau sete, să vrea o ţigară, să vorbească cu mine. Mai mult, să discutăm chiar despre piesă, obiectiv şi degajat, să-ţi spun ce mi-a lipsit în piesă şi să fii Şerban care îl comentează pe Jean.

E ceva ce vreau să-ţi mai spun dar uit pe moment. Uit de fapt să-ţi zâmbesc, retroactiv. Pentru semnul de întrebare pe care l-ai adăugat pe cele două bilete pe care ai scris numele meu lung, cu două prenume, storcind puţin un "a" spre final. Teatrul de Comedie vă invită la Domnişoara Iulia, Data: 25/09/2009, Ora: 19.30, Sala Studio, Loc: 7, 8, Rând 4. Vă urăm vizionare plăcută.






 Toate articolele despre Domnişoara Iulia


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Karin Budrugeac


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer