În filmul La terra trema/Pămîntul se cutremură, regia Luchino Visconti, ecranizare după Giovanni Verga, "actorii" din distribuţie sunt neprofesionişti, fiindcă pelicula descrie, aproape în stilul unui documentar, viaţa grea a pescarilor săraci de pe coastele Siciliei, iar aceştia, pe rînd, îşi povestesc, în dialectul local, încercările dure prin care trec aproape în fiecare zi.
Osessione/Obsesie (1942) era primul film semnat de Luchino Visconti şi, totodată, actul de naştere a cinematografului neorealist, chiar dacă cele mai importante filme şi justificarea lor teoretică vor veni după război, prin cuplul Cesare Zavattini - Vittorio De Sica. "Contele roşu", cum a fost supranumit Visconti datorită dublei sale naturi (ascendenţă nobiliară şi ideologie comunistă explicită), şi-a legat prima parte a operei sale de această mişcare - în afară de acestea două, alt film important din perioada neorealistă este Bellissima (1951) - pînă la Rocco şi fraţii săi (1960), am spune noi, pentru ca prin Senso (1954) şi după Rocco să înceapă altceva, care va face din Visconti unul dintre cei mai importanţi regizori ai primei sute de ani de cinematograf ("tuşă viscontiană" se spune, ca şi "felliniană", "antonioniană", "bergmaniană", "buñueliană", "tarkovskiană" şi multe altele încă).
Aşa cum spuneam, Luchino Visconti (1906-1976) a fost descendentul unei vechi familii nobiliare italiene, ceea ce nu l-a împiedicat să simpatizeze activ cu Partidul Comunist Italian, fiind chiar supranumit la un moment dat "contele roşu". În opera marelui artist, însă, aceste afinităţi ideologice nu sunt deloc la vedere, nici măcar în filmele care abordează subiecte pe gustul stîngii, cum ar fi Rocco şi fraţii săi. Luchiano Visconti a ales să fie cineastul lumilor crepusculare, descriind cu o neobosită fascinaţie amurgul unor epoci şi al unor oameni, totul într-o splendidă formulă plastică. Accentul pus în filmele sale pe scenografia minuţioasă şi pe opulenţa imaginii este o constantă a regizorului, posesor al unui simţ al amănuntului pe care-l împinge spre perfecţiune. L-a ajutat la aceasta, desigur, şi propria condiţie, pe care şi-o refuza cu obstinaţie: cea de aristocrat căzut într-o lume proletarizată şi masificată.
Marile filme ale lui Visconti sunt tot atîtea descrieri ale amurgului unei lumi sau unui tip uman, ale crepusculului, ale inevitabilei decăderi şi descompuneri: amurgul vechii aristocraţii italiene în Senso (1954) şi Ghepardul (1963), cel al familiei tradiţionale, rurale, în Rocco... (1960), cel al omului modern în Străinul (1967, ecranizare fidelă a romanului lui Camus şi, poate tocmai din acest motiv, un eşec), cel al marii burghezii industriale germane în Căderea zeilor (1969, o necruţătoare analiză a cauzelor care au permis apariţia nazismului), cel al lumii belle-époque plus etern umana fascinaţie a morţii în Moarte la Veneţia (1971, probabil capodopera maestrului), cel al regalităţii europene în Ludwig (1973), cel al societăţii burgheze în Portret de familie într-un interior (1975, o subtilă aprobare a tipului de anarhist "mai ‘68"), cel al burgheziei italiene în Inocentul (1976, ecranizare după Gabriele D’Annunzio).
Fişa tehnică :
La terra trema, Italia, 1948
Regia : Luchino Visconti