La chambre verte, din 1978, este unul dintre cele mai triste filme făcute vreodată şi, cu siguranţă, cel mai straniu dintre filmele lui François Truffaut. Pare a fi un fel de testament (Truffaut avea să moară şase ani mai tîrziu ca urmare a unei tumori la creier), dar cineastul francez a mai făcut patru filme foarte diferite după acesta - printre care multi-cesarizatul Le dernier métro, puternica dramă La femme d'à côté şi veselul, vivacele Vivement dimanche! (ultimul).
Un celebru jurnalist român, ocazional comentator de filme, a spus odată despre Truffaut că este "un cineast efeminat". Bărbatul Francois Truffaut a iubit şi a fost iubit de nenumărate femei, unele celebre (Jeanne Moreau, Catherine Deneuve, Fanny Ardant...); cineastul cu acelaşi nume a făcut un cinema lucid în care femeile au - îndeobşte - capul pe umeri, chit că îi împing pe bărbaţi să şi-l piardă pe-al lor. Sensibilitatea şi delicateţea lui Truffaut au fost doar acele calităţi indispensabile pentru a înţelege femeile şi a pune pe ecran, cu o fină inteligenţă a inimii, jocurile crude pe care le joacă în doi, cu bărbaţii, pentru a nu se plictisi.
Dar La chambre verte este, spuneam, un film aparte chiar şi în filmografia lui Truffaut. Inspirat de povestirea Altarul morţilor a lui Henry James (al cărui mare admirator era), filmul povesteşte drama unui jurnalist, Julien Davenne - interpretat chiar de regizor -, care nu se poate desprinde de amintirea soţiei sale Julie, moartă cu zece ani în urmă: viaţa sa este ca o lumînare a cărei flacără e însăşi această amintire - dacă ea se stinge, lumînarea nu mai are niciun rost...
Truffaut pare să fi "construit" un film pentru a fi o capelă personală, în care a aşezat fotografiile lui Oscar Wilde, Oskar Werner (actorul austriac cu care lucrase la Jules et Jim) şi Maurice Jaubert - compozitorul a cărui muzică se aude în film; ar fi putut să le adauge pe a lui Nestor Almendros (directorul de imagine care a murit acum 16 ani) şi a lui însuşi.
La chambre verte este o experienţă de cinema care ne apropie - în două dimensiuni - de o tristeţe cu atît mai sfîşietoare cu cît este impalpabilă.