Una dintre cele mai improbabile uniuni în lumea de azi, orchestra formată din tineri arabi şi israelieni West-Eastern Divan, împlineşte zece ani. Aniversarea de la Londra se întinde preţ de două seri şi trei concerte, la BBC Proms, cel mai mare festival de muzică clasică de pe mapamond.
Sediul Proms, Royal Albert Hall, dă în clocot: mii de spectatori, mii de aşteptări. Programul de sală e inventiv, substanţial, frumos făcut: bijuterie sincretică bună de citit, de privit, de mîngîiat. Combinaţia de urieşenie şi prietenoşenie marca Proms - în ethos, în decor, în concepţie, în mediatizare - e fără greş, te recucereşte şi te înduioşează ca îmbrăţişarea cuiva drag, an de an. Concertul acestei seri e o întoarcere simbolică la Weimar unde, sub semnul Divanului lui Goethe, Daniel Barenboim şi Edward Said au moşit orchestra şi au ţinut primele ei ateliere cu scîntei. Liszt, cu preludiile, în deschidere. Urmează Wagner şi Berlioz (Tristan und Isolde - Prelude und Liebestod şi Simphonie fantastique), compozitori pe care Liszt s-a luptat să-i impună în repertoriu la Weimar, unde a trăit şi a lucrat mai bine de un deceniu.
Magisterialul Barenboim extrage un sunet magistral din aceşti muzicieni adolescentini - lirism, substanţă, dozaj impecabil între claritate şi patos. Minute în şir, publicul e un tsunami de aplauze şi ovaţii. Cu o fluturare fină din două degete numai, Barenboim potoleşte tumultul în două secunde şi explică tuturor că nu, de data asta nici nu va ţine un discurs politic, cum îi cam e obiceiul, şi nici orchestra nu va da curs cererilor de bis: instrumentiştii se pregătesc de alt concert. Într-o oră urmează într-adevăr tot aici un alt Prom, de noapte, în care o parte din Divan cîntă Mendelssohn şi Berg şi pentru care - răsfăţ? lăcomie? - am biletul în buzunar. Iar orice reflecţii politice despre conflictele din Orientul Mijlociu, violenţă, ostatici luaţi sau eliberaţi urmează a se trece prin filtrul piesei anunţate pentru a doua seară aniversară a Divanului: Fidelio, cu o naraţiune în engleză scrisă de Edward Said.
O mare de muzică, o structură suplă
Cele două seri cu West-Eastern Divan sînt un fel de mică unitate într-o mare de muzică. Proms încep la mijlocul lui iulie şi se termină la mijlocul lui septembrie, în fiecare an. Aproape două luni de concerte precedate de prelegeri, întîlniri cu publicul, proiecţii de filme se pot străbate în salt sau la pas în linie dreaptă, de la seară la seară. Cele 76 de concerte la Royal Albert Hall şi 19 Proms cu muzică de cameră, cîte au loc anul ăsta, sînt numerotate, pentru uşurinţa navigării. Şi melomanii, şi cronicarii muzicali ţin seama de aceste numere, iar organizatorii publică odată cu programul-carte al stagiunii o diagramă cît un poster, ca să ştii oricînd unde te afli, dintr-o singură aruncătură de ochi.
Dincolo de diagramă şi spiritul ei practic, structura solidă şi suplă a festivalului te lasă să visezi şi să-ţi desenezi hărţi de comori şi idiosincrasii după cum te poartă curiozitatea, repetiţia, hedonismul sau ce te va fi purtînd spre această muzică. Concertele sînt interconectate subtil prin teme, serii, aniversări care trasează în festival zeci de cărărui oblice şi jocuri intertextuale fără sfîrşit. De exemplu, aniversarea Divanului a inclus Octetul lui Mendelssohn, scris la 16 ani, cu un scherzo probabil inspirat de un poem al lui Goethe, pe care Mendelssohn l-a întîlnit la Weimar în copilărie. Mendelssohn, de la naşterea căruia se împlinesc 200 de ani, e totodată una dintre cele patru figuri-cheie ale festivalului, alături de ceilalţi aniversaţi ai anului 2009, Purcell, Händel şi Haydn, şi e prezent în Proms prin seria tuturor celor cinci simfonii. Dar sînt şi alte serii, nu neapărat aniversare: toate concertele pentru pian ale lui Ceaikovski, toată muzica de balet a lui Stravinski. Prin aceasta din urmă, prin baletul Les Noces şi multiplele lui piane, ajungi la o nouă suprapunere şi bifurcare de cărări: o altă ambiţie, şi muzicală, şi logistică, a programului Proms 2009 a fost să aducă pe scenă mari serii de bucăţi pentru patru şi pentru două piane, de la cele compuse de Mozart, Saint-Saëns, Bartok şi pînă la John Adams. Seria multi-pianelor include şi premiere, unele comisionate de Proms, căci unul dintre rolurile importante pe care şi le asumă festivalul e să-i încurajeze pe compozitorii contemporani să-i sprijine pe tineri, să rişte etern în numele noului, mai cu seamă în Late Night Proms.
Am rezumat şi simplificat din răsputeri tot ce mi-a răsărit în cale mergînd pe firul Weimar. Dar dacă ai lua-o pe firul Viena fin-de-siècle? Haydn şi Geneza? Ori pe firul Victorienilor?
Un public ca o galerie de suporteri
Toate aceste legături inteligente şi erudite sînt absorbite şi explorate cu pasiune nu de un cerc de iniţiaţi, ci de spectatori la fel de mulţi la număr, înflăcăraţi şi hăulitori ca suporterii de fotbal. Am zis clocot şi tsunami. Chiar aşa e: un Royal Albert Hall plin înseamnă şapte mii de suflete.
Clădirea imită un amfiteatru roman şi arată ca un tort gigantic vişiniu şi galben-zahăr candel pe dinafară, ca şi pe dinăuntru. Spre îmbunătăţirea acusticii, instalaţii în formă de ciuperci enorme atîrnă din tavan. Loje, staluri, pluş, stuc auriu - pompa de secol XIX ia însă un mare bobîrnac în centrul sălii. Aici se află Arena, un spaţiu rotund, lipsit de scaune, în care încap o mie de spectatori. Ei ascultă programul în picioare, cel mai adesea, arareori şezînd pe pardoseală. Preţul biletelor jos în Arenă şi sus de tot, la Galerie, e extrem de convenabil şi anul ăsta directorul BBC Proms, Roger Wright, şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că, în pofida crizei economice, a izbutit să-l menţină la 5 lire, şi chiar mai puţin, pentru cine îşi face abonament.
La alte festivaluri oamenii merg adesea ca să se fandosească şi să se arate în societate. Aici, nucleul greu al publicului e format din cei pe care toată lumea îi numeşte cu respect adevăraţii Prommers, cei care stau în picioare şi în transă două ore şi jumătate, uneori cu o partitură mai mult sau mai puţin terfelogită în braţe. Odată, un violonist întors din pauză s-a trezit fără note. Cîţiva spectatori au trimis din mînă în mînă partiturile proprii către scenă. Partitura rătăcită a fost regăsită rapid şi caietele mari albe au şerpuit îndărăt spre posesori, în vreme ce întreaga orchestră îi aplauda pe cei din Arenă.
Proiectul Newman-Wood
Obiceiul de a sta în picioare sau de a te plimba în timp ce asculţi muzică e vechi şi se află la originea numelui festivalului: "promenade" - plimbare ori loc de plimbare. Asta fiindcă în grădinile desfătărilor din Londra secolului al XVIII-lea concertele se combinau cu tot felul de alte scamatorii pe care privitorii se înghesuiau să le savureze din unghiul cel mai bun, mutîndu-se de colo-colo. La Vauxhall, de pildă, publicul se delecta cu muzică, dar şi cu acrobaţi mergînd pe sîrmă printre focuri de artificii. Decorul festivalului Proms păstrează şi azi un detaliu în amintirea grădinilor cu delicii baroce: în mijlocul Arenei întotdeauna o să vezi o mică fîntînă arteziană rotundă, ornată cu frunziş şi creaturi amuzante. O vreme au plutit în apa ei dinozauri de jucărie. Anul ăsta sînt flamingo roz luminoşi.
Promenade Concerts propriu-zise au luat naştere în 1895, graţie unei întîlniri providenţiale. Robert Newman, un bun om de afaceri pasionat de muzică, avea, cum se zice azi, un proiect: "Am să dau concerte de seară în care să pregătesc asistenţa încet-încet. La început muzică mai uşoară, apoi, treptat, de calitate tot mai bună, pînă voi crea un public care să asculte muzica clasică şi modernă". Newman ia în concesiune Queen's Hall, aflată în centrul Londrei şi, în februarie 1895, îl cheamă la el pe tînărul Henry Wood, în vîrstă de 26 de ani, propunîndu-i să devină pe loc dirijorul unei orchestre permanente, care să concerteze 10 săptămîni. Primul concert are loc în august: Wagner, Leoncavallo, Gounod, Bizet, Rossini. Alături de aceste nume, programul de sală insista asupra ideii - păstrate pînă azi la Proms - concertelor ieftine, pentru toate buzunarele: biletul e doar 1 şiling; pagina e completată de o reclamă pentru un costum bărbătesc, căptuşit cu mătase, la 5 guinee; ansamblul arată că e vorba de o investiţie durabilă.
Newman avea să moară în 1926. În 1927, organizarea festivalului e preluată de BBC. Puternica personalitate a lui Henry Wood făcuse din Promenade Concerts un extraordinar succes de public. Fusese o investiţie durabilă.
Ce şi cum a făcut de fapt Wood
Wood a lichidat sistemul în care instrumentiştii îşi puteau plăti înlocuitori în orchestră, ori de cîte ori găseau angajamente mai grase. I-a obligat pe muzicieni să vină şi la repetiţii, şi la concerte şi a creat o orchestră sudată şi disciplinată. A oferit plată egală femeilor muziciene. Calitatea concertelor a devenit tot mai bună.
Marea pasiune a lui Wood erau novelties - noutăţile. Întotdeauna presăra contemporani în program - pe Elgar, Delius, Richard Strauss, Debussy, compozitori pe care i-a cunoscut şi cu care a colaborat. Schönberg şi-a dirijat la Promenades o piesă în 1914. De la Berlin, el îi trimitea, apoi, mulţumiri lui Wood pentru marea acurateţe a orchestrei şi îngrijorări legate de războiul iminent.
Însă nici unul dintre cele două războaie mondiale n-a oprit Promenadele. În timpul Blitzkrieg-ului, discursurile lui Churchill, ştirile obiective de pe front şi Promenade Concerts, difuzate la radio, transmiteau lumii acelaşi mesaj din partea britanicilor: rămînem noi înşine, ne păstrăm valorile, nu ne dăm bătuţi. Bombardamentele au distrus complet Queen's Hall, în 1941, dar festivalul s-a mutat imediat la Royal Albert Hall. Henry Wood a murit în 1944. A condus Proms vreme de 50 de ani, creînd cel mai numeros, educat şi rafinat public de muzică clasică din lume.
Ritualurile Proms
Unul dintre ritualurile Proms cere ca bustul lui Wood, recuperat din dărîmături, de la Queen's Hall, să fie adus de organizatori la Royal Albert Hall în fiecare an, în iulie, şi plasat în centrul atenţiei, în dreptul orgii. Spectatorii au creat şi ei o sumă întreagă de ritualuri care îi uluiesc pe străinii sosiţi prima oară la Proms. Frecvent e strigătul de bun-venit în limba orchestrelor invitate, în cor.
Întotdeauna cînd e ridicat capacul pianului, Arena scandează "Heave!" şi cei de sus, de la Galerie, răspund "Ho!" - un fel de Hei! Rup! Aplaudatul însoţit de tropăieli în cadenţă indică apreciere şi euforie maximă. Cadenţa e rară, iniţial, cam o bătaie pe secundă, apoi ritmul ei devine tot mai rapid. Bătaia din palme e dublată de sărit şi tropăit în toată legea în Arenă, şi de bătaia cu talpa pantofului în podea pentru cei de pe scaune. Cadenţa e perfectă, sunetul - cosmic, efectul dionisiac - garantat.
Entuziasmul publicului şi ritualizările lui instaurează chimii aparte în sala de concert. Dirijori apreciaţi în primul şi-n primul rînd pentru ordine, claritate, simţ al structurii - precum Boulez sau Mariss Jansons - adaugă de multe ori la Proms straturi diafane de pasiune, de neatins în alte săli de concert şi-n alte circumstanţe.
Marea sărbătoare complet ritualizată a publicului o reprezintă ultima noapte a festivalului, de o exuberanţă inocentă, după unii, de un agresiv prost-gust cu nostalgii imperiale - spun alţii - cearta asta izbucneşte cel puţin o dată la doi ani în spaţiul public britanic. În ultima noapte la Proms se vine cu baloane, cu steaguri şi cu pălării supradimensionate în culorile naţionale - deşi în ultimii ani am văzut fluturînd o grămadă de alte culori. Bustul lui Henry Wood e încununat cu lauri. Un alt ritual cere ca o parte a pieselor cîntate să fie patriotice şi datînd într-adevăr din perioada imperială - ele încheie, practic, programul altminteri variat al serii şi întreg festivalul, iar spectatorii îşi dau sufletul, o dată pe an, cîntînd şi ei împreună cu corul Rule Britannia şi Jerusalem. Din 1996, ultima noapte a reluat tradiţia concertului de grădină, printr-un masiv Prom în Hyde Park, paralel cu cel din sala de concert. I s-au adăugat treptat alte Proms in the Park, în alte oraşe. Totul implică mari mulţimi, ecrane colosale, legături video între concertele în aer liber cu concertul-mamă de la Royal Albert Hall, televizare în întreaga lume, o enormă foşgăială tehnică şi umană de neasociat nicăieri altundeva în lume cu un festival de muzică clasică. Că Proms reprezintă o instituţie - masivă, venerabilă, profesionistă - ştiu şi înţeleg. Cum poate fi o instituţie atît de vie? Uite că poate.