Vrăjitorul viorii şi îmblânzitorul clapelor - Remus Azoiţei şi Eduard Stan încep European Encounters la München

Cu paşi timizi şi ochi iscoditori păşesc pe scena sălii mici a centrului cultural Gasteig din München doi muzicieni români. Remus Azoiţei şi Eduard Stan sunt emoţionaţi. Nu de întâlnirea cu publicul. Asta o trăiesc deja de mai multe ani şi prin talentul lor au învăţat să farmece orice suflet de spectator indiferent de contextul cultural. Emoţia vine dintr-o misiune acordată lor de Institutul Cultural Român. Aceea de a contura identitatea românească în spaţiul european şi internaţional.

Programul serii debutează în forţă cu piesa de cameră a lui Enescu, sonata "Torso". Remus Azoiţei schiţează cu arcuşul primele acorduri şi pe dată vibrează în sufletul celor câţiva spectatori români amintirea viorii lăutăreşti. Nu e cumva folclor ceea ce urechea flămândă încearcă să descifreze? Vioara continuă sprinţar în ritmuri oriental-exotice lăsându-ne în aşteptare... Tonalitatea enigmatică a pianului ieşită de sub degetele ştiutoare ale lui Eduard Stan descrie vocea a doua a sonatei. Ce este melodia aceasta subterană în la minor? Puriştii ar clasa această piesă la rubrica experimente: o încercare de sonată fără rotunjime. Şi însuşi Enescu spunea că "o piesă poate fi numită compoziţie muzicală, doar atunci când se observă în cadrul ei o linie clară, o melodie, sau mai bine spus fire melodioase împletite între ele." Ce a încercat el atunci prin sonata "Torso"? Cei doi artişti dezvăluie cu sensibilitate adevărul. Da, Enescu a experimentat cu muzica tradiţională românească. Însă a făcut-o ca un vizionar. În 1911 când a fost compusă sonată, Enescu era cuprins de îndoieli în ceea ce privea stilul său. Trăia momente în care disperarea şi teama pierderii rostului său muzical alternau cu efuziuni creatoare şi cu o îndrăzneală stilistică neobişnuită şi modernă. Această întreagă tensiune a compozitorului de adaptare a ritmurilor româneşti la exigenţele muzicii culte moderne o redau cu măiestrie Azoiţei şi Stan.

Despre nesiguranţă emoţională vorbeşte şi Sonata pentru vioară nr. 3 în re minor, op. 108 a lui Johannes Brahms. Deşi în contrast stilistic cu sonata enesciană, piesa lui Brahms redă la fel o tensiune interioară acută. Începutul în allegro susţinut de vivacitatea instrumentiştilor transportă ascultătorul în cadenţa stilului clasic vienez. Azoiţei şi Stan se susţin reciproc. În timpul unui scurt solo al pianului, Azoiţei urmăreşte tactul cu arcuşul şi preia apoi tema în vervă. Urmărindu-i pe cei doi colegi muzicieni pătrunzi în intimitatea prieteniei lor. Cu fiecare schimbare de mimică a lui Azoiţei şi fiecare privire a lui Stan înţelegi alternanţele ritmice şi intri în jocul lor. Partea a doua în adagio răsună într-un stil plin şi armonios. Construcţia simplă prezentată de vioară are la bază o melodie dulce care se împlineşte mai târziu prin armonii în re minor. Partea a treia e mai rapidă şi înviorează ascultătorul însă optimismul nu durează mult. Doar pianul cu tonalitatea majoră mai susţine încrezător printr-o temă de rondo ceea ce vioara printr-un presto agitato încă de la început ameninţa să năruie. Într-un ritm dansant pianul şi vioara fac schimb de ştafetă şi se îndreaptă spre final. Pe nesimţite tensiunea creşte iar tonalitatea dramatică se simte şi în privirile celor doi muzicieni. Azoiţei e în continuu dialog cu Stan. Parcă ar vrea să gesticuleze cu arcuşul. La pian Stan aleargă ameţitor pe clape. E impresionant cât de delicat şi precis urmăreşte notele într-o fugă teribilă. Nimic însă nu-i mai poate salva pe cei doi de finalul depresiv.

Partea a doua a concertului confruntă ascultătorul cu alte două lucrări ale aceloraşi compozitori. Acum se remarcă însă maturitatea şi împlinirea stilului. Sonata pentru vioară şi pian în La Major, op. 100 a lui Brahms impresionează prin alternanţa a două motive clar delimitate. Primele note ale motivului introductiv se aseamănă Cântecului de laudă din opera lui Wagner Die Meistersinger von Nürnberg. Vioara lui Azoiţei subliniază cu tandreţe melodia creând o atmosferă idilică, care domină pe tot parcursul sonatei. Al doilea motiv se leagă de o altă lucrare a lui Brahms - Liedul Wie Melodien - care sugerează o linişte sufletească ce marchează întreaga lucrare. Ce poate fi însă mai caracteristic unei lucrări a marelui compozitor decât trioletele şi stacattourile agil abordate de cei doi muzicieni? Eduard Stan e de o virtuozitate fantastică, iar pasajele curg ca intr-un joc celebru cu "mărgele de sticlă". Remus Azoiţei este şi el prins în ritmul notelor şi degetele îi dansează în pizzicato pe coarde de parcă ar încerca printr-o formulă magică să farmece vioara.

Concertul se încheie cu Sonata pentru pian şi vioară nr. 3 în la minor "În caracter popular românesc" a lui George Enescu. Se pare că ambiţiile şi inspiraţiile schiţate în sonata "Torso" s-au împlinit cincisprezece ani mai târziu în această lucrare. De remarcat sunt caracterul închegat şi structura clară a sonatei. Tema iniţială a doinei de jale introdusă sensibil de Remus Azoiţei alternează în contrast cu staccatoul realizat de Stan, ce imită sunetele ţambalului tradiţional. Partea a doua în andante sostenuto e misterioso e şi mai vioaie. Tot aici revine ritmul dansant care se dezvoltă într-un conflict sufletesc dramatic. Ultima parte e redată cu măiestrie ca într-un schimb energic de recitaluri ţigăneşti între vioară şi ţambal, pe care Azoiţei şi Stan le execută cu precizie de maestru. Fuziunea celor doi muzicieni pe scenă e susţinută de o colaborare artistică de mai bine de zece ani. Iar experienţa lor în piesele lui Enescu s-a confirmat odată cu publicarea în 2007-2008 a operelor complete pentru pian şi vioară ale compozitorului român. Premiera mondială a acestei înregistrări la casa de discuri germană Hänssler Classic a fost salutată unison de critica muzicală internaţională şi este socotită la ora actuală ca model de interpretare şi autenticitate.

La finalul apoteotic publicul de la Gasteig izbucneşte în rafale de aplauze. Urmează un bis şi iarăşi aplauze entuziaste. Efortul şi recunoştinţa se citesc în ochii celor doi artişti. După o asemenea performanţă publicul din München ar trebui să plece cu cel puţin două noi repere ale spaţiului cultural românesc. Însă vai, sala nu a fost nici pe jumătate plină şi asta îmi lasă un gust amar! Remus Azoiţei şi Eduard Stan şi-au susţinut concertul cu brio. Însă efortul lor nu a fost promovat îndeajuns... Münchenul e o metropolă culturală în plină efuziune, pentru că publicul e dornic şi deschis "întâlnirilor europene" şi nu numai. Pentru a face faţă concurenţei masive de evenimente trebuie o strategie ofensivă atât publicitară, cât şi informativă.

1 octombrie 2009, München, Centrul Gasteig
Enescu-Brahms European Encounters
Remus Azoiţei şi Eduard Stan în 15 săli de prestigiu din Europa şi din Statele Unite
Program:
Enescu - Sonata "Torso" în la minor
Brahms - Sonata nr. 3 op. 108
Brahms - Sonata nr. 2 op. 100
Enescu - Sonata nr. 3 op. 25 "În caracter popular românesc"