Ajuns aproape ca sabia lui Ştefan cel Mare în mâinile lui Ştefăniţă (din Viforul), adică aureolat, dar şi împovărat de propria lui istorie, vecină cu mitologia, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ ne-a invitat deunăzi la două premiere, cu Apus de soare şi Avarul, spre a ne dovedi că se străduieşte să ţină pasul cu evenimentele ("Anul Ştefan cel Mare"), dar şi cu marea dramaturgie universală (Molière), chiar dacă faptul nu se transformă automat într-un veritabil eveniment în casa Thaliei. Surpriza plăcută ni s-a dezvăluit din start, în clipa când am aflat că în cele două roluri principale îi vom reîntâlni pe "ultimii mohicani" ai gloriei de altădată ai scenei nemţene, Cornel Nicoară şi Corneliu Dan Borcia, actori cu o prestigioasă carte de vizită şi implicare profundă, ca directori, în destinul acestui teatru.
Spectacolul cu Apus de soare, în regia lui Ştefan Iordănescu, decorul lui Dan Păcurar şi costumele esenţializate de Delia Tanciu, muzica deosebit de expresivă semnată de Ildiko Fogarassy, pasajele coregrafice gândite de Mălina Andrei şi luminile excelente datorate inginerului Lucian Moga (care a beneficiat de noile instalaţii moderne şi eficiente recent achiziţionate de teatru), reuşeşte în bună parte să "coboare" drama lui Ştefan de pe soclul ei aproape "muzeistic", să dezeroizeze figura legendară, spre a-i dezvălui trăirile simple şi adânci, profund omeneşti, ori să diminueze patetismul retoric al monoloagelor, de-acum celebre, chiar dacă se mai simte încă, în rostirea lor, amintirea montărilor "tradiţionale" dominate de personalitatea neuitatului George Calboreanu.
Cele trei dominante ale reprezentaţiei, momentele de teatru gestual-coregrafic, cam lungi, redundante, la începutul primei şi al celei de-a treia părţi, confruntarea actoricească propriu-zisă, bine susţinută, alături de protagonist, de Nora Covali (Oana), Liviu Vlad (Rareş), Tudor Tăbăcaru (doftorul Şmil) ori de interpretele personajelor din jurul doamnei Maria (Gina Gulai), şi scenele transparente de coşmar, cam nebuloase, la care se adaugă prezenţa ca laitmotiv a "îngerului morţii", interesante ca elemente de limbaj, nu reuşesc să ne dea însă imaginea cursivă şi armonioasă a unui discurs solid construit, bine ritmat şi convingător. Altfel spus, momentele de dramatism autentic, de măreţie în suferinţă ori de impresionantă simplitate a omului Ştefan se înfăţişează ici şi acolo mai degrabă într-o relaţie de juxtapunere cu ambianţa, cu faptele ce-i privesc pe boieri şi pe Ulea, ori "cuplul" Oana-Rareş, impresie care nu împiedică însă reprezentaţia de a-şi afla adeziunea şi aplauzele publicului alcătuit mai ales din tineri.
În Avarul, adaptare a regizorului Cristian Juncu după textul lui Molière, pe muzica gândită de Cezar Anatol şi în decorul inventiv (o locuinţă-turn) realizat de C. Ardelean, asistăm la o contemporaneizare violentă, când pe drept cuvânt hazoasă, când deconcertantă, ori pur şi simplu dezamăgitoare a peripeţiilor personajului principal ("tatăl îndrăgostit de prinţesă"), interpretat cu vădită poftă de joc de Corneliu Dan Borcia (dar adeseori "părăsit" nejustificat de regizor în scenă, chiar şi la final), peripeţii în care, dincolo de personajele "moliereşti" şi de plăcerea reconstituirii teatrului în teatru, apar şi un consilier, bodyguarzi, baronul "proprietar de scenă", interogatorii cu faţa la podea, focuri de pistol ori sunt evocate personaje din viaţa urbei nemţene (!), şi nu numai nemţene, ca Radu Beligan, regizorul Radu Afrim, politologul Silviu Brucan ş.a. (!!). Nu-i rămâne privitorului decât să savureze unele mostre izolate de comic de situaţii şi de limbaj, întrupate cu sârg de Daniel Beşleagă, Dorina Haranguş, Ecaterina Hâţu, Florin Mircea jr. şi Nora Covali, împreună cu efortul remarcabil al protagonistului de a ne restitui un alt "Argante", în costum de Moş Crăciun, fără ca din tot acest spectacol să descifrăm vreo legătură artistică între autorul scenariului şi sursa literară, ori între reprezentaţie şi talentul autentic al regizorului care câştiga premiul cel mare în Festivalul internaţional de teatru de la Piatra Neamţ, cu acel "Bekkanko", admirat şi de noi pe scena Festivalului de teatru scurt de la Oradea.