Adolescent. Instrucţiuni de utilizare - Interzis sub 18 ani

Interzis sub 18 ani este un titlu incitant. Spectacolul de la Teatrul Foarte Mic este incitant, dar nu aşa cum am putea crede la prima vedere. Piesa Mihaelei Michailov se înscrie unui curent social cu o temă aproape virgină în dramaturgia contemporană românească: responsabilitatea părinţilor pentru problemele adolescenţilor. Dincolo de formularea juridico-psihologică, piesa descrie necomunicarea dintre părinţi şi copii, faptul că cele două părţi se judecă prin intermediul clişeelor, modul în care vieţile adulţilor afectează existenţa adolescenţilor, dar mai ales relevă ceea ce aceştia doresc cel mai mult: să fie ascultaţi.

Cele două personaje adolescente în jurul cărora se coagulează o dramă familială reprezintă matrice pentru situaţii-tip, cea a copilului de bani gata, neglijat de părinţii extrem de ocupaţi, prin urmare văduvit de afecţiune şi cea a copilului cu părinţi divorţaţi, aruncat de la o mamă rigidă, incapabilă să înţeleagă că adolescentul este o persoană, nu un obiect, la un tată mult prea preocupat de propria viaţă pentru a se mai interesa de cea a copilului său. Două personaje-clişeu pentru adolescentul român, două tinere aflate aproape de pragul legal de maturitate, deja adulte fizic, dar vulnerabile psihic din cauza lipsei de atenţie, speriate sub masca siguranţei sau a violenţei.

Spectacolul adolescenţilor se adresează, de fapt, părinţilor acestora ca un avertisment despre rolul major pe care îl au în derapajul social al copiilor. A arunca la nesfârşit vina pentru vieţile deraiate ale adolescenţilor pe hormoni / anturaj / droguri / muzică / vedeta preferată este un model comportamental specific românilor (esticilor?) neinstruiţi şi în acest domeniu, de părinte. Textul avertizează că toate cuvintele dintre slash-uri reprezintă conjuncturi, nu motivele ratării tinerilor. Freud, cu a sa continuă revenire la traumele copilăriei pentru a afla cauzele afecţiunilor psihice ale maturităţii avea dreptate, nu degeaba întregul Occident se întinde pe canapea o dată pe săptămână ca să scotocească prin amintiri, după cele bine ascunse.

Spectacolul tinerei regizoare Ioana Păun este onest şi în mare parte corect, într-un minimalism realist. Într-o garsonieră strâmtă, a tatălui, se aglomerează prea multe personaje, dar mai ales, prea multe probleme astfel că spaţiul şi atmosfera devin sufocante. Noroc cu umorul detensionant. Povestea se susţine, iar mesajul îşi atinge ţinta.

Se putea şi mai bine, mai fantezist, mai poetic (dublul monolog al celor două fete, de exemplu) şi prin contrapunct, mai dramatic. Textul se termină ca elefantul, brusc, iar regizoarea nu a găsit de cuviinţă să atenueze "şocul". Nu se oferă vreo soluţie sau vreo direcţie în care ar trebui continuată dezbaterea, atât piesa cât şi spectacolul mulţumindu-se să semnaleze problema (în sine, ăsta fiind un lucru cât se poate de bun). Sigur, asta face ca discuţia să rămână deschisă, dar în acelaşi timp potenţialul public-ţintă s-ar putea linişti prea repede cu ideea că nu e nimic de făcut.

Două neclarităţi la costume confuzează, de asemenea, portretele personajelor principale. Lulu, adolescenta-problemă cu anturaj dubios şi părinţi divorţaţi este îmbrăcată în negru, cu pantaloni de camuflaj, tricou şi vestă. Aparent, ar fi rockeriţă, dar îi lipsesc metalele. Ar putea fi punkistă, dar îi lipseşte coafura, ar putea fi emo, dar nu are machiaj. Rezultă că e ceva ce nu ştim ce e. Odată raliaţi unui curent muzical / comportamental, adolescenţii au mare grijă să aibă un look perfect integrat acestuia, cu accent pe detalii. Se impune deci clarificarea costumului. Mona, ai cărei părinţi cred că singura lor datorie faţă de ea este să îi alimenteze cardurile, refugiată în căutarea afecţiunii la un tip de 40 de ani, divorţat şi cu un copil de vârsta ei poartă ciorapi. Lungi, dantelaţi, cu bandă, asortaţi cu pantaloni scurţi şi tocuri înalte. Greşit. Mona este o fată cu geantă Dior, olimpică la chimie, în căutarea atenţiei şi afecţiunii, care îl iubeşte sincer pe respectivul şi îi este fidelă. E piţipoancă, nu târfă. Ciorapii ar sta bine unei dudui care îşi vinde nurii pe bani, nu Monei, care i-ar putea considera, pe drept cuvânt, vulgari.

Interzis sub 18 ani este un spectacol de văzut, mai ales de către părinţi, pentru că dincolo de imperfecţiunile sale, pune o problemă trecută sub preş, aceea că şi meseria de părinte se învaţă. Chiar şi a oferi afecţiune propriului copil se învaţă. În ţara în care însă toată lumea le ştie pe toate, ăsta chiar e un lucru greu de crezut.

Teatrul Foarte Mic
Interzis sub 18 ani, de Mihaela Michailov
Regia: Ioana Păun
Scenografia: Andrada Chiriac
Distribuţia: Monica Săndulescu (Lulu), Adrian Titieni (Edi), Sabina Posea (Mona), Mihaela Rădescu (Mama)