Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film, Vancouver, 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Români la Vancouver International Film Festival, 2009


octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe 18 octombrie 2009 s-a încheiat a 28-a ediţie a Vancouver International Film Festival. Uitasem de el, abia întoarsă de pe plaje măturate de valuri turcoaz într-un oraş atins de toamnă. Dar m-am repezit la calculator când am observat în Georgia Straight însemnările despre Katalin Varga şi Poliţist, adjectiv. Aşa am aflat că în programul festivalului erau incluse şi Amintiri din Epoca de Aur şi Cea mai fericită fată din lume.

Am socotit că în ţară nu le-aş fi văzut pe toate, indiferent de palmares. Dar aici mi-am cumpărat bilete la toate patru (electronic, ca să evit cozile de care par să dau în fiecare an) şi-am ţopăit prin casă de bucurie că voi auzi vorbindu-se româneşte şi voi vedea locuri şi figuri cunoscute.

Cea mai fericită fată din lume mi s-a părut cel mai slab, cel mai dezlânat. Poate fiindcă l-am văzut primul, deşi asta ar fi trebuit să mă facă mai indulgentă. Am oscilat între stările de déjà vu, déjà connu (că doar ştiu ce isterie a provocat Frutti Fresh cu etichetele, cum e să ţi se spună că trânteşti portierele la Dacie şi vor cădea din balamale când tu ştii ca un elan mai mic le închide doar pe jumătate, că e de bon ton să te prezinţi la Capitală îmbrăcat cu ce-ai mai bun prin casă) şi întrebarea "chiar aşa suntem?".

Chiar ne defineşte doar faptul că mâncăm seminţe, înjurăm din orice poziţie şi despre orice animal / plantă / planşă anatomică şi ne pricepem cu toţii la orice (până acum ştiam de fotbal şi maşini, acum văd ca adăugam reclamele şi filmatul pe listă)? Primele înjurături, rostite cu năduf şi curat româneşte, m-au amuzat, fiindcă în ţara asta aseptică nu ştie nimeni să zică mai mult de-un WTF. Dar pînă la sfârşitul filmului zâmbetul meu a devenit rictus - n-am înţeles de ce atâtea cuvinte cu f şi p, de la mai toţi cei din cadru - era o definire a statutului lor social, a gradului de inteligenţă, o complicitate cum doar între bărbaţi la pisoar se poate naşte? Ştiu că asta e realitatea străzii, că în goana după noroc (adică parvenirea care aduce fericire) individul atinge doar straturile inferioare ale existenţei, dar nu mi-a făcut bine radiografia în imagini color.

M-am mai întrebat dacă subiectul n-ar fi dat mai bine într-un scurt-metraj. Înţeleg, trebuia prezentată situaţia gradat - o reclamă poate lua ore în şir fiindcă unui tălâmb nu-i place cum zâmbeşti, de toate planurile se alege praful fiindcă hainele nu cadrează cu decorul şi părul nu cadrează cu machiajul şi sucul nu-i suficient de portocaliu (asta a fost bună), generaţiile se ciocnesc şi se bat în argumente despre mai binele individual ori colectiv, iar dincolo de aparenţele fericite există nişte lupte mocnite care-ar fi bine să nu se vadă în momentul debitării textului de mare inspiraţie. Dar mă cam plictisisem la un moment dat urmărind eroina săltând printre cărămizile din centrul vechi şi ocolind maşinile parcate pe trotuar.

Am urât visceral replicile acelea cu "noi ţi-am oferit toate condiţiile" şi "eu am rămas cu taică-tău doar din cauza ta"!. Nu le-am trăit direct, dar le-am auzit de suficiente ori ca să mă îngreţoşeze relaţiile familiale creionate astfel. Ca să arăt cu degetul istoria care a mutilat astfel mentalităţi.

Aveam 14 ani în '89 şi m-am simţit în umbra colegilor cu părinţi mai bine situaţi social. Au fost momente în viaţa mea când aş fi putut zice şi eu "pe mine nu m-aţi lăsat niciodată nicăieri". Ştiu cum e să nu-ţi permiţi alt moft vestimentar decât acela de a purta haine curate. Cu toate astea, m-aş fi aşteptat la o revoltă mai vizibilă de la personajul principal, la o atitudine mai cool, nu doar la răspunsuri în răspăr.

Sala a avut un recul fizic când Vasile Muraru i-a zis fetei că nu mai vrea s-o vadă şi n-o mai recunoaşte - aici probabil că-l reclamau pe undeva şi până şi eu m-am gândit că parcă scenariul a mers prea departe - ia şi gogoaşa, te aştepţi că pleacă înapoi cu maşina şi-o lasă-n drum, îi şi vezi pe coloraţii de la cabluri oferindu-se de prinţi pe cal alb ca să mai adune o linie pe răbojul povestirilor scabroase de debitat la o sămânţă. Noroc de negocieri!

Tehnic - sala aproape plină, mulţi spectatori trecuţi de 40-50 de ani, am auzit vorbindu-se româneşte mai din toate colţurile sălii, aplauze răzleţe la final (aici se aplaudă şi când vine careva la început să mulţumească sponsorilor şi să ceară închiderea telefoanelor).

Al doilea la rând a fost Amintiri din Epoca de Aur şi mărturisesc că abia aştept să apară pe DVD. Fiindcă vreau să revăd oricând am chef Legenda activistului in inspecţie şi fiindcă am nevoie să nu uit. Nu ca să explic altora cum a fost ori ca să-mi motivez comportamente generate de viaţa pre-'89, ci fiindcă au trecut 20 de ani de când scriam în jurnal despre revoluţie şi multe cadre din film se transpun, îngroşate chiar grosolan, în zilele noastre.

Am râs cu lacrimi la prima legendă, de ridicolul situaţiilor şi al replicilor, de privirile tâmpe, de tot acel tăvălug de acţiuni şi tertipuri, ameninţări şi soluţii absurde, care era ocazia perfectă pentru o promovare, o decoraţie, o ceva acolo să fie bine. Altfel, toate poveştile sunt perfect create şi sudate, cu actori atât de veridici că dau impresia vizionării unor documentare, cu detalii pe care nu ştiu unde le-au mai găsit (borcanele de iaurt, cheia atârnată de gât, uniformele de şcolar şi şoim, Volga neagră şi alendelon-urile, cravatele de pionier, cuverturile de pluş galben cum am avut şi noi, dulapul albastru de bucătărie), cu bătăi mai repezi şi strângeri de inimă la replici şi scene precum coada la butelii, vitrinele magazinului de carne, adunatul de sticle goale, "futere" (n-am mai auzit asta din liceu!), spălatul la lighean.

Toate astea sunt în mine, ascunse mai bine ori mai rău sub alte amintiri, până când le trezeşte o imagine, un sunet, un miros şi aproape că mă strânge în spate când îmi amintesc cum a fost. Dar, în acelaşi timp, mă simt norocoasă că ştiu cum a fost - fiindcă uitându-mă acum la întâmplări similare din prezent pot să sesizez ridicolul, prefăcătoria, jocul în care suntem mereu meniţi să fim actori şi rareori păpuşari. Ori filmele astea arată că uneori e posibil să devii tu însuţi păpuşar şi să-i mânuieşti pe alţii de după cortina ignoranţei şi supunerii oarbe; ori să-ţi tai sforile şi să încerci alţi paşi, cât ori fi ei de împleticiţi, până când se prinde careva. Şi că mulţi dintre noi am trecut prin vremurile acelea suficient de uşor încât să putem acum râde de ele, aşa cum profesorul Lupin îi învăţa pe elevii de la Hogwarts să facă faţă propriilor temeri ridiculizându-le, creionându-le cu tuşe caricaturale (imaginea lui Snape în hainele bunicii lui Longbottom). Terapia prin râs n-ar fi mers la un subiect precum cel din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, dar poate că e leacul potrivit pentru cei care-am trecut prin comunism fără prea multe cicatrici.

Tehnic - sala plină majoritar de români, care au ocupat rânduri întregi pentru familie şi prieteni, dar la final s-au ridicat şi s-au îmbulzit la uşă pe când pe ecran abia se încheia Legenda 5 şi începeau să curgă genericele. Nu s-a aplaudat de loc - nu ştiu dacă fiindcă spectatorii erau români, ori dacă s-a considerat că subiectul e prea aparte ca să-l strici cu aplauze ieftine.

Katalin Varga - spuneam că vreau să văd filmele astea ca să aud vorbind româneşte, ceea ce a fost o mare glumă într-o seară de joi în care s-au rostit vreo 30 de cuvinte în română. M-am mulţumit cu fâneţele, oile şi boţul de caş (aş fi vrut să pot băga mâna în cadru, să gust şi eu). Interesant, dar muzica şi subiectul mi-au cam dat vise urâte. Şi nu-s prea dumerită ce-ar trebui să înţeleg - că ne credem îndreptăţiţi să pedepsim pe pământ ce-ar trebui pedepsit în ceruri?, că oamenii se schimbă (în rău ori în bine)?, că poţi face rău până şi plănuind ceva ce nu mai e înfăptuit doar fiindcă energiile nu mai pot fi oprite?, că nimic nu rămâne nepedepsit?

Sala plină cam pe o treime - jumătate, nici aici nu s-a aplaudat.

Ultimul pe listă a fost Poliţist, adjectiv. Până la el ierarhia era simplă. Dar după ce-am ieşit din sală (fredonând piesa de final, pe care-o credeam cântată de Soroceanu - am urmărit atâţia ani televiziunea moldovenească încât uneori cântecele lor mi-s mai aproape de memorie decât cele româneşti) m-am întrebat dacă să-l aşez la acelaşi nivel cu Amintirile ori să las Amintirile pe primul loc, la mică distanţă. Şi cred că e greu de decis - Amintirile prezintă ceva dinainte de '89 (şi modul în care sunt prezentate scenele, plus stadiul la care suntem la atâţia ani după ar trebui să ne facă să privim subiectul cu detaşare). Filmul lui Porumboiu, în schimb, e actual.

Îmi aminteşte de ce am plecat, de ce strâmb din nas când ajung în vizită - fiindcă văd gropi şi şantiere mereu neterminate, lumea vorbeşte cu 'să trăiţi', e plin de termopane, ai nevoie de pile şi trebuie să tragi sfori ca să obţii lucruri care ţi se cuvin, blocurile arată ca nişte ghetouri din Bronx, se mănâncă multă pâine (ca să îngroaşe mâncarea altfel pe măsura salariului de bugetar) şi se soarbe din lingură. E ridicol, ştiu, dar uite că astea-s lucruri pe care le observ, la care rezonez - că am avut şi noi cuier de hol precum cel din film, am purtat şi eu pulovere din alea cu fermoar în liceu când am trecut prin perioada baggy.

Semne ca ăsta mi-l fac pe bietul poliţist greu de asimilat cu funcţia. Că doar asta e moştenirea regimului comunist - să nu ai la inimă ce se trage din miliţieni. Însă eroul principal devine un puştan mai mare (cu gâtul înfundat in guler ca să nu-i îngheţe urechile, cu mâinile în buzunarele raiaţilor şi tenişii ăia vai de ei), într-o căsnicie convenţională (verigheta masivă pe care-o bănuieşti din aur de 14k, luna de miere după placul nevestei, laudele la adresa mâncării pe care-o înghite cu noduri în timp ce ea ascultă la maximum o piesă lacrimogenă despre iubire pe care el n-o înţelege - că doar nici nu te aştepţi de la bărbaţi să fie în stare de aşa ceva), parcă nu prea inteligent (în raportul 7 a scris că tânăra s-a prezentat la Alex acasă într-o alta "consumaţie decât cea purtată dimineaţa la şcoală", când vorbeşte foloseşte cuvinte simple şi replici aproape monosilabice, iar tunsoarea nu-i adaugă puncte la capitolul ăsta). Te face să te gândeşti c-a ajuns şi el cumva într-un post călduţ, nu câştigă cine ştie ce, se cam teme de şef (că aşa-i firesc în instituţiile militarizate, dar şi când ai vreo iniţiativă ieşită din tipare) şi n-are suficient curaj să ducă lucrurile la capăt.

Şi e drept că încearcă. Şi că odată ce-l vezi pe Vlad Ivanov tu, însuţi, ca spectator, simţi că totul e o luptă cu morile de vânt. Mie îmi venea să strig la Vlad Ivanov să-l lase în pace, să dea cazul altcuiva ori să lase naibii legile alea proaste. Iar după toate definiţiile alea de DEX, citite aşa, fără intonaţie, să-l auzi pe acelaşi Ivanov dând indicaţii ca flagrantul să nu-i sperie pe bieţii elevi e o glumă sinistră.

Linia dintre bine şi rău e neclară. Aici se fumează (marijuana, nu haşiş) peste tot, că e pedepsit traficul şi nu deţinerea, şi că la doi paşi de cinematograf era un cerşetor cu un carton pe care scria "daţi-mi un bănuţ pentru bere şi iarbă"? Nu c-aş fi de acord cu 4:20 (aşa i se zice deprinderii, nu ştiu de ce, am observat pe site-urile de închirieri), dar tocmai ideea că noi ştim mai bine şi n-avem nevoie să vedem cum fac alţii (pe care eu le cred rămase dinainte de '89 şi înrădăcinate atât de adânc că nu le putem scoate din sânge) mă enervează la culme. Fiindcă mă ştiu vinovată de metehne cu origine în comportamentul de copil crescut în comunism şi uite de aceea am ales calea uşoară, a plecării - deşi n-am scăpat aşa de demoni.

Tehnic - sala plină (proiecţia n-a început până nu s-au aşezat toţi spectatorii, după care s-a mai dat drumul în sală şi unora din cei care aşteptau la \'Â¥poate-poate mai e un loc') şi s-a aplaudat la sfârşit. Am auzit comentarii despre statul poliţienesc şi se pare că şi ne-romanii au înţeles despre ce e vorba în film.

În afara de filmele româneşti am mai văzut unul canadian şi unul italian. Primul se cheamă Cooking with Stella şi e cu indieni:-). Da, după Slumdog Millionaire, iată-mă râzând în hohote de o pereche de occidentali care se prezintă la post la misiunea diplomatică a Canadei la New Delhi, unde îi aşteaptă Stella. Care e bucătăreasă de drept, iar de fapt Robin Hood ori deţinătoarea cheilor magazinului canadian de delicatese - dai un telefon, spui ce-ţi doreşte inima (Rice wine? This is the Canadian store, not the Chinese store.) şi capeţi. Pentru un preţ frumos. Replicile sunt cam găunoase iar albii nu par să aibă alt rol în film decât să stârnească mirări (cum poţi să fii canadian când ai sânge indian?), grimase, priviri, gesturi (cruci către Fecioara Maria, deseori) şi încântarea că "i-am dus şi acum de nas". Fiindcă plătesc la suprapreţ ce li se cuvine de drept (flori din grădina misiunii, de exemplu) şi pierd, voluntar ori ba, diverse bijuterii şi electronice, bani şi ce mai trebuie pentru bunăstarea celor care trăiesc din afacerile astea mărunte. Ca-n bancurile cu furatul propriei căciuli pe întuneric, indienii inversează zicala "de unde nu curge, pică" şi renunţă (care de bună voie, care lăcomiţi de cota-parte la câştig ori amăgiţi de privirile unui Superman local) la morala invocată ades în scrisori citite de ochi curioşi. La urma urmei, o recompensă de 40.000 de dolari e mai mare decât o răscumpărare de 20.000 de dolari, iar preotul acordă cu largheţe indulgenţe în timp ce-şi face unghiile (dacă ofrandele către zei şi altarele cu beculeţe ale Fecioarei eşuează). Finalul, normal, fericit - fiecare capătă ce doreşte.

Sala plină ochi (probabil că mulţi indieni - mai la dreapta mea era unul cât o scobitoare, care cumpărase o pungă de floricele şi un pahar de Cola pentru el, nevastă şi cele doua fete cam la vârsta majoratului - să fi văzut ce-au mai împărţit grăunţele şi sorbiturile!), s-a aplaudat mai mult la sfârşit.

Filmul italian e Caos calmo. Cu un Saint-Bernard pe nume Ceaţă, un băiat cu Sindrom Down care în fiecare dimineaţă face din mână farurilor unei maşini, mai mulţi manageri care joacă diverse roluri într-o fuziune italo-francezo-austriacă (zic şi eu), un fumător de opiu aflat pe lista burlacilor vânaţi de femei şi-o tipă care începe să-şi scoată hainele după ce rade câteva maşini la o manevră de parcare. O salvare de la înec, un deces şi-o scenă explicită de sex. Eroul principal e parte din toate astea, le provoacă ori le urmăreşte, le adaugă la liste precum cea despre "companiile aeriene cu care am zburat" ori "adresele la care am locuit". El însuşi devine un subiect de ştire discutat în lumea mondena, fiindcă nu s-a mai văzut să stai în fiecare zi în faţa şcolii doar fiindcă ai promis copilului adus la ore că te va găsi acolo la sfârşitul zilei ori că-ţi poate face cu mâna în recreaţii.

Filmul e un puzzle de imagini mici, sunete şi gusturi, idei care par perfect normale într-o clipă şi îndoielnice când alţii le pun sub semnul întrebării. Un fel de "grădină secretă", nu ca spaţiu în care se împlinesc dorinţe, ci doar o detaşare de ce se întâmplă în lume ca să te concentrezi pe lucruri mărunte - băiatul, fereastra clasei, numele oamenilor, câinele, reţeta sosului de paste. Până când sufletul se vindecă şi viaţa e gata să reintre în făgaşul normal.

(12 - 18 octombrie 2009)



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film, Vancouver, 2009


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Paula Talabă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer