Dintre înţelesurile multiple pe care le conţine această piesă, care se numără printre capodoperele teatrului din sec. XX, cel mai generos este fără-ndoială acela privind valorile morale pe care le pune în discuţie faţă-n faţă cu limitele puterii de judecată şi confuzia vremurilor de criză. Subiectul e de ieri, dar pare de azi degajînd aceeaşi filozofie a impasului, a incapacităţii de a explica atitudini şi gesturi, reprobabile în ordinea umanului, dar explicabile, poate, în "ordinea vieţii"... impas care paralizează, ne lasă muţi, inerţi şi cu atît mai puţin capabili de judecată. Arthur Miller s-a încumetat însă la un proces al vinovăţiilor. Cui prodest?, am putea spune, dacă istoria se repetă. Cazul industriaşului Joe Keller care vinde piese de avion defecte, trimiţîndu-şi la moarte poate chiar propriul copil, rămîne totuşi emblematic. Mai ales că, depăşind realitatea situaţiei, suntem în plină tragedie. Şi nu doar pentru că totul se învîrteşte în jurul presupusei morţi a fiului plecat pe front. Vina tragică planează apăsător asupra întregii familii Keller. Ca un blestem. Faptele dezgropate neliniştesc conştiinţele şi se cer răzbunate. Pentru că un om mai zace nevinovat în puşcărie, în timp ce altul prosperă, deşi a minţit. Viaţa nu poate continua aşa. Dar Joe a comis nelegiuirea pentru a-şi proteja afacerea, truda de o viaţă, moştenirea hărăzită copiilor. Care mai e atunci vina lui?
Urmărind efectele morale devastatoare ale cazului Keller, dramaturgul ţine în mînă perfect procesul culpabilizării, demascarea vinovaţilor şi asumarea vinovăţiilor. Deschiderea de orizonturi marca Miller mută semnele de întrebare în afara familiei, spre societatea în care acesta trăieşte, spre "visul american" năruit în acei ani pentru mulţi cetăţeni ai lumii noi. Prin reflex, întreaga democraţie americană pare compromisă, cu temelia ei cu tot. Adică acel capitalism amoral şi distrugător care face praf şi viaţa familiei Keller.
Curajoasă opţiunea Teatrului Naţional, a directorului său, Ion Caramitru - regizorul spectacolului! - şi cu atît mai de aplaudat izbînda. Mai ales dacă ne gîndim că marele autor american de stînga a cunoscut în trecut mai degrabă montări tendenţioase din punct de vedere social-politic. A fost nu de puţine ori o armă împotriva sistemului. Asistăm din acest punct de vedere, s-ar putea spune, la o "reabilitare" a lui Miller şi a acestei piese văzută acum prin prisma adevărurilor profunde pe care le conţine, şi nu doar a conjuncturii în care a fost scrisă, chiar dacă spectacolul se încheie cu Imnul Americii, care urmează focului de armă cu care eroul îşi curmă zilele. Pe de altă parte, piesa rimează neliniştitor cu ziua de azi, a îmbogăţiţilor fără scrupule, şi sună ca un avertisment. Personal, am şi satisfacţia de a vedea că, în plină epocă a destructurării postdramatice, o piesă realistă, bine articulată, cu personaje puternice, de factură ibseniană produce în public nu numai emoţie, dar şi o convingătoare dezbatere. Primul care a crezut în text a fost regizorul. Se vede în spectacolul său arhitecturat fără fisură, fluent, cu noduri dramatice ca la carte şi o ţinută intelectuală demnă de discuţia pe care o iniţiază. Scenografia lui Dragoş Buhagiar merge în aceeaşi direcţie, armonizînd viziunea clasică asupra decorului (o reproducere pînă la detaliu a locuinţei magnatului), cu accentele de modernitate care-i revelează şi alte planuri. (Metafora frunzelor moarte din piscina centrală este în acest sens impresionantă.) Se adaugă orchestrarea creatoare a luminilor (light designer, Chris Jaeger) şi proiecţiile lui Daniel Gontz, care animă pereţii vitraţi ai locuinţei scoţînd conflictul în stradă.
Ca la orice piesă cu roluri grele, marele pariu al spectacolului sunt însă actorii din distribuţie. Deliberat sau nu, aceasta pivotează în jurul Sandei Toma. Ea face jocurile. În rolul complicat al soţiei, actriţa e în acelaşi timp Andromaca plîngîndu-l pe Hector, dar şi gospodina familiei, mama grahilor sau soţia fidelă. În scene de furie, de tandreţe sau perfide insinuări, baletul pe sîrmă al sentimentelor faţă de soţ, fiu, noră o plasează în centrul interesului intrigii. În plus, are aplomb şi umor, intervenind dibaci cu ironiile. Şi cît de clar rosteşte replicile în scenă! În preajma ei, Joe Keller, alias Victor Rebengiuc, nu e deloc timorat. Siguranţa de sine e arma cea mai importantă a marelui actor în acest rol. Cu atît mai tragică va fi abdicarea lui din final. O mare surpriză a spectacolului sunt cei doi tineri din cuplul Ann-Chris, cu iubirea lor interzisă. Dezinvoltă, senină, apariţia proaspătă a Costinei Ciuciulică aduce în spectacol, odată cu pastelurile din rochiile pe care le poartă, lumina speranţei. Capabilă de dramatism controlat, actriţa păşeşte sigur pe scena Naţionalului în acest rol care-i va marca probabil cariera. Alături, George Stemate, cu sarcina grea a justiţiarului, realizează cel puţin o scenă memorabilă înfruntîndu-şi în forţă tatăl, care nu e altcineva decît Victor Rebengiuc. Adevărul pe care-l conţine interpretarea sa e un dar al firii, nu doar o componentă a rolului. Piesa lui Arthur Miller are, ca orice piesă care se respectă, şi personaje de plan doi, bine scrise şi distribuite în economia textului. Regizorul le dă importanţa cuvenită, permiţînd actorilor chiar unele creaţii. E cazul lui Dorin Andone, prietenul familiei, doctorul ratat în braţele unei neveste posesive care nu şi-a pierdut încrederea în libertate. La fel, partenera sa, Viviane Alivizache, care realizează cu vitalitate şi umor cîteva scene de culoare binevenite.
Demn de scena Naţionalului, spectacolul Toţi fiii mei reconfirmă direcţiile programatice ale acestei importante instituţii capabile să iniţieze dezbateri publice convingătoare, necesare spectatorului de azi şi, evident, teatrului, ca artă de for public. Un Caiet-Program consistent alcătuit de redacţia condusă de Liviu Dorneanu contribuie la ceea ce îndeobşte se numeşte cultura spectacolului.