Dramaturgia norvegiană, ca şi aceea suedeză sau irlandeză, a pătruns în România cu destul spor. Şi asta nu pentru că ne-am fi descoperit brusc afinităţi cu urmaşii vikingilor din patria lui Odin, ci mai ales pentru că unii oameni de carte, traducători, profesori ară adânc şi cu efect pe ogoarele literare din această parte a Europei. E vorba, în cazul de faţă, de Carmen Vioreanu, care a organizat de altfel şi o serie de spectacole-lectură din dramaturgia norvegiană şi suedeză, punând în circulaţie numeroase piese de teatru de dată recentă. Lui Jon Fosse - despre care va fi vorba mai jos - i-a dedicat chiar un volum, de unde s-au inspirat şi se inspiră, iată, regizorii, aducând pe scenă lumea glacială a Nordului.
Am crezut şi cred în continuare în teoriile care subsumează identităţile culturale acelora geografice şi apoi istorice ale popoarelor. E o banalitate poate, dar cât de grăitoare şi uitată când ne grăbim să taxăm prin prisma unei structuri native oameni şi opere din alte zări. Oricât de globalizaţi şi federalizaţi vom fi în bătrâna Europă, Norvegia tot ţara fiordurilor va rămâne, cu Ibsen la pupă, când e vorba de teatru, sau alţi inconfundabili din alte genuri ale artei.
Jon Fosse e unul dintre reprezentanţii iluştrii de azi ai acestui spaţiu pus de poetul Aksel Sandemose sub semnul modestiei. Nu trebuie să crezi că eşti special. Nu trebuie să te consideri mai înţelept decât ceilalţi. Nu trebuie să crezi că eşti mai inteligent decât ceilalţi. Nu trebuie să te comporţi ca şi cum ai fi mai bun decât ceilalţi. Nu trebuie să crezi că ştii mai mult decât ceilalţi. Nu trebuie să crezi că te poţi descurca mai bine decât ceilalţi. Nu trebuie să râzi de ceilalţi. Nu trebuie să crezi că celorlalţi le pasă de tine. Nu trebuie să crezi că îi poţi învăţa pe ceilalţi ceva. Aceste principii par să guverneze şi universul personajelor din piesa Frumos, pusă în scenă recent de Vlad Massaci la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti. Şi duc la însingurare, la incomunicabilitate, la o anumită atomizare a comunităţilor umane, în care fiecare pare să fie condamnat să trăiască pentru sine.
Geir, Hilde şi Siv sunt o familie, dar descoperă că nu se prea iubesc şi nici nu se cunosc cine ştie ce. Asta după ce, revenind la locurile magice de origine simbolizate poetic printr-un vechi hangar cu bărci, Geir află că soţia îl înşală cu cel mai bun prieten, iar fiica preferă să rămână cu bunica. Sunt mai multe teme aici şi cea mai puternică poate e aceea a pervertirilor la care mediul civilizat supune fiinţa, de unde şi efectul de regăsire de sine al locurilor natale, ca întotdeauna, pure şi nealterate. Mai e şi criza cuplului sau fractura dintre generaţii, ca exponente ale unor mentalităţi diferite. Stilul lui Fosse e însă cu adevărat special. Auster, eliptic, învăluind în ceaţa poetică a fiordurilor banalitatea cotidiană. Vlad Massaci se pliază perfect pe acest stil şi, începând cu amplasarea microfoanelor în scenografia spectacolului pentru a-i capta public discreţie, tonalitatea joasă a şoaptelor, creează o ambianţă deliberat surdinizată. Actorii păşesc pe buretele moale al podelei în balans şi calcă în picioare caligrafia literelor sculptate de Andu Dumitrescu, ce reproduc cuvântul frumos, întâmplător chiar titlul piesei. Bineînţeles că nu e nimic frumos în tot ce se întâmplă între personaje, care păstrează o aparenţă de calm şi înţelegere chiar şi după ce descoperă murdăria de sub covor.
Actorii îşi urmează conştiincioşi dirijorul în geometria fixă a mişcării propriu-zise sau în aceea a sentimentelor, reuşind performanţa unei linearităţi pe alocuri exasperante. Ioan Coman, exact în rolul bărbatului înşelat nu doar de nevastă, ci şi de propriile-i opţiuni existenţiale, Oxana Moravec, strunindu-şi greu dinamismul în rolul soţiei care încearcă evadarea într-o relaţie extraconjugală de vacanţă, Ada Simionică, jucând-o natural pe adolescenta încă normală, Siv se învârtesc în jurul aceluiaşi misterios hangar, căutându-şi salvarea. Incurabilul solitar Leif (căruia Andi Vasluianu nu i-a găsit decât portretul exterior) reprezintă perspectiva neagră a crizei cuplului matur, tot aşa cum inocentul (Cristian Popa) e altă perspectivă, mai optimistă, pentru care optează fiica. Bunica (mult prea sobră Raluca Zamfirescu), cu chiseaua ei de bomboane, e şi ea o chemare bine marcată de autor. Regizorul îi abandonează însă pe toţi într-un impas existenţial cu valoarea unui ridicat din umeri. Un exerciţiu de stil.