Filmul lui Andrei Tarkovski a fost tălmăcit în fel şi chip. La cât de apofatic şi încifrat este, nici nu e de mirare. Un amic îmi povestea că i s-a vehiculat, "pe un ton foarte doct", următoarea explicaţie: cele trei pahare de pe masa din casa Călăuzei (asupra cărora se revine în scena finală, la rândul ei "citită" în cheie "paranormală") ar reprezenta nici mai mult nici mai puţin decât... Sfânta Treime. Amicul îl credea însă pe Tarkovski mult mai subtil şi a concluzionat că multe "şopârle" erau mai degrabă în mintea miilor de "hermeneuţi" care umpleau cinematografele la Stalker decât în intenţiile (cel puţin conştiente) ale regizorului: "Ca orice mare artist", spunea el, "Tarkovski a creat în 3D acele forme ideale în care să vărsăm tot ce ne macină pe noi. De aici mulţimea de sensuri, receptări şi interpretări posibile." Acest comentator tarkovskian a mai adăugat că grija noastră ar trebui să fie să nu sufocam cu personalitatea noastră "formele acestea ideale", să intrăm în joc pentru 2 ore şi apoi să ne retragem elegant din "zonă" ca dintr-un "parc de distracţii pentru care biletul de acces e valabil doar o zi".
Că universul tarkovskian numai "parc de distracţii" cu "biletul de acces valabil doar o zi" nu e, o dovedesc, dacă mai e nevoie, filmele sale (şapte şi jumătate la număr, dacă socotim şi meritoria lucrare de diplomă, Katok i skripka). De altfel, Tarkovski nu şi-a propus nicicând să "distragă" atenţia spectatorului şi să-l "distreze" cu o sumedenie de lumi posibile, neesenţiale. Fantasticul (elementul de science-fiction) din Solyaris şi din Stalker este mai curând un "fantastic al credinţei" ce nu numai că nu "distrează" pe privitor, ci îi solicită mintea să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizându-i eul.
Analogia dintre persoanele Sfintei Treimi şi cele trei pahare din casa Călăuzei este, într-adevăr, forţată. Dar un sâmbure de adevăr tot se găseşte în această lectură. Să ne amintim secvenţa în care cele trei personaje principale din Stalker sunt într-un bar sordid, înaintea descinderii în Zonă. În stânga e Profesorul (Fizicianul), în dreapta e Scriitorul şi în centru e Călăuza. Fiecare cu câte un pahar cu tărie în faţă. Din nou trei pahare! Dar aici, în acest cadru, apropierea de Sfânta Treime - aşa cum este zugrăvită ea de Andrei Rubliov în cunoscuta icoană - nu mai e deplasată. Mai mulţi teologi (între care şi Gabriel Bunge) au citit capodopera iconografică a lui Rubliov (cunoscută şi sub numele de Ospitalitatea lui Avraam) astfel: în centrul icoanei ar fi Dumnezeu-Fiul (a se vedea copacul - aluzie la lemnul din care se face crucea - în spate; în imaginea lui Tarkovski se află Călăuza, un personaj hristic par excellence); în dreapta ar fi Dumnezeu-Sfântul Duh (înveşmântat într-o mantie verde, simbol al vegetaţiei - de Rusalii sau Pogorârea Sfântului Duh bisericile răsăritene din toată lumea sunt împodobite cu crengi înverzite, simbolizând acoperirea întregului pământ - reprezentat, convenţional, printr-un munte stilizat - de mantia verde a ierbii; la Tarkovski e Scriitorul, omul de spirit ce şi-a pierdut inspiraţia (duhul, cum ar veni) - de aceea şi merge în Zonă, sperând să şi-o recapete; în fine, în stânga ar fi Dumnezeu-Tatăl (în spate, se poate zări Templul de rugăciune; la Tarkovski se află Profesorul - omul de ştiinţă care va pătrunde în zonă cu gânduri viclene, dorind să arunce în aer "această blestemăţie" care "poate să încapă oricând pe mâini răuvoitoare" şi "nu poate aduce fericire nimănui").
