martie 2010
Stalker / Călăuza
La începutul anilor '80 exista - în repertoriul cinematografelor din România - un film-apolog, un film-şaradă care, inexplicabil făcea săli pline de câte ori era programat. Deşi avea numai trei personaje principale, nu se întâmpla nimic spectaculos - în sensul hollywoodian - în cele aproape trei ore de proiecţie şi mai era vorbit - atunci când nu era cu totul mut - într-o limba nu tocmai agreată (rusa), mulţi veneau să revadă Stalker / Călăuza - căci despre el este vorba - a doua sau a treia oară (ori chiar mai des) cu speranţa că vor mai înţelege câte ceva din ceea ce părea un lanţ de mistere de nepătruns.

Filmul lui Andrei Tarkovski a fost tălmăcit în fel şi chip. La cât de apofatic şi încifrat este, nici nu e de mirare. Un amic îmi povestea că i s-a vehiculat, "pe un ton foarte doct", următoarea explicaţie: cele trei pahare de pe masa din casa Călăuzei (asupra cărora se revine în scena finală, la rândul ei "citită" în cheie "paranormală") ar reprezenta nici mai mult nici mai puţin decât... Sfânta Treime. Amicul îl credea însă pe Tarkovski mult mai subtil şi a concluzionat că multe "şopârle" erau mai degrabă în mintea miilor de "hermeneuţi" care umpleau cinematografele la Stalker decât în intenţiile (cel puţin conştiente) ale regizorului: "Ca orice mare artist", spunea el, "Tarkovski a creat în 3D acele forme ideale în care să vărsăm tot ce ne macină pe noi. De aici mulţimea de sensuri, receptări şi interpretări posibile." Acest comentator tarkovskian a mai adăugat că grija noastră ar trebui să fie să nu sufocam cu personalitatea noastră "formele acestea ideale", să intrăm în joc pentru 2 ore şi apoi să ne retragem elegant din "zonă" ca dintr-un "parc de distracţii pentru care biletul de acces e valabil doar o zi".

Că universul tarkovskian numai "parc de distracţii" cu "biletul de acces valabil doar o zi" nu e, o dovedesc, dacă mai e nevoie, filmele sale (şapte şi jumătate la număr, dacă socotim şi meritoria lucrare de diplomă, Katok i skripka). De altfel, Tarkovski nu şi-a propus nicicând să "distragă" atenţia spectatorului şi să-l "distreze" cu o sumedenie de lumi posibile, neesenţiale. Fantasticul (elementul de science-fiction) din Solyaris şi din Stalker este mai curând un "fantastic al credinţei" ce nu numai că nu "distrează" pe privitor, ci îi solicită mintea să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizându-i eul.

Analogia dintre persoanele Sfintei Treimi şi cele trei pahare din casa Călăuzei este, într-adevăr, forţată. Dar un sâmbure de adevăr tot se găseşte în această lectură. Să ne amintim secvenţa în care cele trei personaje principale din Stalker sunt într-un bar sordid, înaintea descinderii în Zonă. În stânga e Profesorul (Fizicianul), în dreapta e Scriitorul şi în centru e Călăuza. Fiecare cu câte un pahar cu tărie în faţă. Din nou trei pahare! Dar aici, în acest cadru, apropierea de Sfânta Treime - aşa cum este zugrăvită ea de Andrei Rubliov în cunoscuta icoană - nu mai e deplasată. Mai mulţi teologi (între care şi Gabriel Bunge) au citit capodopera iconografică a lui Rubliov (cunoscută şi sub numele de Ospitalitatea lui Avraam) astfel: în centrul icoanei ar fi Dumnezeu-Fiul (a se vedea copacul - aluzie la lemnul din care se face crucea - în spate; în imaginea lui Tarkovski se află Călăuza, un personaj hristic par excellence); în dreapta ar fi Dumnezeu-Sfântul Duh (înveşmântat într-o mantie verde, simbol al vegetaţiei - de Rusalii sau Pogorârea Sfântului Duh bisericile răsăritene din toată lumea sunt împodobite cu crengi înverzite, simbolizând acoperirea întregului pământ - reprezentat, convenţional, printr-un munte stilizat - de mantia verde a ierbii; la Tarkovski e Scriitorul, omul de spirit ce şi-a pierdut inspiraţia (duhul, cum ar veni) - de aceea şi merge în Zonă, sperând să şi-o recapete; în fine, în stânga ar fi Dumnezeu-Tatăl (în spate, se poate zări Templul de rugăciune; la Tarkovski se află Profesorul - omul de ştiinţă care va pătrunde în zonă cu gânduri viclene, dorind să arunce în aer "această blestemăţie" care "poate să încapă oricând pe mâini răuvoitoare" şi "nu poate aduce fericire nimănui").



Aşadar, nu cele trei pahare în secvenţa finală, "teleghidate din priviri" de fetiţa Călăuzei ce nu poate umbla (e o "victimă a Zonei"), şi nici cele trei pahare din secvenţa barului sordid nu sunt o epifanie a Sfintei Treimi. Mai degrabă am recunoaşte, aşa cum am arătat mai sus, un "remix" (post)modern al Sfintei Treimi în cele trei personaje: Profesorul, Călăuza şi Scriitorul. Dacă însă, în reprezentarea lui Rubliov (singura canonică din Biserica Ortodoxă) persoanele Sfintei Treimi sunt într-o deplină comuniune, la Tarkovski acest spirit de comuniune, de beatitudine lasă loc spleen-ului, "misterelor", absurdului. Nici Profesorul şi nici Scriitorul nu par să-şi găsească rostul în dezolantul peisaj post-creştin - care însă mai păstrează, din cele ce au fost, doar o rătăcită cunună de spini, nişte monede răsfirate într-o apă, un peşte şi o pictură cu Ioan Botezătorul. Numai Călăuza se mai încăpăţânează să rămână ultimul care "stinge lumina" şi poate că aici, în această slujire a aproapelui, am putea afla taina "sfinţeniei" sale. Asemenea unui nebun întru Hristos, îşi săvârşeşte lucrarea mântuitoare până la capăt: dăruind altora din ceea ce nu are (speranţă, credinţă, iubire) pentru a exista, pentru a le putea dobândi astfel şi pentru sine.



Regia: Andrei Tarkovski Cu: Aleksandr Kaidanovski, Alisa Frejndlikh, Anatoli Solonitsyn, Nikolai Grinko, Natasha Abramova

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus