Profil. Poveste. Personaj: Ion Marin

Surprinzător sau nu, am fost întotdeauna o comunitate destul de permeabilă la tot ce înseamnă legendă personală. Auto-fabricate sau propagate din poartă în poartă, am crezut şi mai credem încă în tot soiul de figuri care nu doar s-au îmbătat (pe) ele, dar, zice-se, au fermecat o lume întreagă cu poveştile lor de succes.

Ei bine, exact despre asta nu vreau să vă vorbesc eu astăzi. Despre succes. Deşi ar putea fi, lesne, cuvântul cel mai folosit în acest text. Se pare că am o intoleranţă cronică la personaje precum cele descrise mai sus, ceea ce mă face să îmi aleg mai cu grijă termenii. Inclusiv lumea muzicii e plină de mari doamne şi mari domni care au făcut ca pământul să stea în loc la nu ştiu ce premieră sau la cutare concert. Care au călcat în fiecare seară pe covoare de flori. Care au adunat cearşafuri de batiste înlăcrimate de atâta emoţie spectatorială. Care au muştruluit regi, preşedinţi şi papi sau le-au servit replici pline de duh, lăsându-i perplecşi nu doar în faţa geniului, ci şi a spiritului. Care au făcut ca soarele să strălucească mai puternic sau noaptea să fie mai neagră prin simpla lor prezenţă cvasi-demiurgică. Exagerez şi eu, se pare că se ia...

Să ne înţelegem: avem generaţii de muzicieni care ne dau voie să privim în urmă cu veneraţie, respect, confort şi orgoliu, să nu ne facem probleme legate de ziua de azi şi să ne imaginăm anii următori ambiţioşi şi demni de aşteptări mari. Eu vorbesc, însă, doar de vârfurile de acum. De aceia care au luat ascensorul performanţei internaţionale până la ultimul etaj şi care zăbovesc acolo, pe zgârie-nori. Alţii încă mai apasă butoanele în neştire pe la parter. Alţii, ajunşi la un nivel de unde panorama e frumoasă şi aerul mai curat, rămân o vreme acolo. Alţii ştiu că merită escalada ameţitoare şi mai au doar un pas sau câţiva.

Ion Marin este unul dintre cei trei, maxim patru muzicieni plecaţi din România (subliniez această categorie, pentru cine se grăbeşte să citească pe diagonală) care ar avea tot dreptul să se îmbete cu povestea lui de succes. De acolo de unde este, îşi împarte valoarea cu un pianist şi una sau două cântăreţe de operă. Doar ei sunt, deocamdată, locuitorii români ai acestui penthouse hiper-exclusivist pe uşa căruia scrie "performanţă în muzica clasică". Ca să ajungi aici, îţi trebuie contracte cu case de discuri serioase, invitaţii în lanţ în cele mai mari teatre sau săli de concert (nu doar prezenţe sporadice), colaborări răsunătoare, întâlniri decisive şi, mai ales, respectul colegilor, al celor alături de care dai voie muzicii să devină minune.

Eu urăsc cuvântul "succes" folosit fără noimă. Dirijorul Ion Marin urăşte să vorbească despre "carieră". Vă veţi, întreba, poate, cum merge o discuţie despre un parcurs excepţional fără aceste două proptele. Simplu. Adunând episoade. Ele se numesc Marin Constantin, Claudio Abbado, Wiener Staatsoper, Jessye Norman, Cecilia Bartoli, DECCA, Luciano Pavarotti, Renée Fleming, Metropolitan Opera, Berliner Philarmoniker, Herbert von Karajan... Şi încă un lucru: aducând la lumină povestea de succes a muzicii. Inatacabilă. Mereu.

Am început prima serie PPP cu Angela Gheorghiu. Mărturisit sau nu, toţi ne dorim, când începem ceva, să aibă valoare, rezonanţă, farmec, amprentă.

Încep a doua serie PPP cu Ion Marin. Dacă mă întrebaţi pe mine, dorinţă îndeplinită.

TVR Cultural, Vineri, 15 octombrie 2010, 21:30 (partea I) / Vineri, 22 octombrie 2010, 21:30 (partea a II-a)

redifuzare: TVR Cultural, Vineri, 21 ianuarie 2011, 21:30 (partea I) / Vineri, 28 ianuarie 2011, 21:30 (partea a II-a)

[email protected]