Melancholia? "E foarte posibil să fie primul meu film care nu îmi place", spunea Lars von Trier într-un interviu publicat recent într-o revistă daneză de cinema. Iar asta că pentru că "e făcut dintr-o grămadă de mari clişee şi o estetică de care în orice alt context aş preferă să mă distanţez", adăuga el. Să nu îl credem pe cuvânt, însă. În Melancholia regăsim destule dintre obsesiile sale vizuale deja cunoscute. Nu lipseşte decorul teatral, static, şi nici personajele suferinde de anxietăţi şi depresii acute. Însă de data asta ele sunt combinate cu o supradoză de Wagner (cine ar fi crezut că acest compozitor-fetiş al regizorilor de blockbustere hollywoodiene ar avea loc aici?) şi cu un tip de montaj à la MTV, vizibil mai ales în secţiunea de început. Iar deasupra tuturor: un răsfăţ estetic dus la suprem, ce culminează cu imagini precum cea în slow-motion a unei femei într-o rochie luxuriantă de mireasă înaintând cu greutate printre nişte liane care i se încolăcesc pe picioare, sau cea a vastei grădini din faţa unui castel de basm, noaptea, oglindind o lună albă şi una albastră, agăţate simetric pe cer. Decor de film aranjat pentru a arăta ca un decor de teatru, chestie care ştim deja că îi place lui von Trier, dacă ne gândim la Dogville, de exemplu.
Kirsten Dunst şi Charlotte Gainsbourgh joacă rolul a două surori - Justine şi Claire - cu temperamente antagonice, care sunt puse în faţa unui final apocaliptic al planetei. O "frumoasă poveste despre sfârşitul lumii", cum titra oximoronic materialul de presă al filmului. În cunoscutul stil demonstrativ al lui von Trier, prima are rolul nevroticei, al femeii aflate mereu pe marginea unei căderi nervoase, pe când cea de-a doua este "sora matură", care încearcă şi reuşeşte (cel puţin până la un punct) să dea ascultare glasului raţiunii, nu al impulsului visceral. Filmul începe cu nunta eşuată a Justinei, iar imaginea miresei depresive şi a mariajului ratat trenează pe ecran pentru mai bine de jumătate din film. Poate cam mult, la prima vedere, însă această primă parte are unicul rol de a sedimenta portretele contradictorii ale celor două. De a le pregăti să reacţioneze la cea de-a doua parte, în care se dezvoltă esenţa filmului. Adică apocalipsa. Motivaţia sfârşitului lumii e greu verosimilă, dar asta contează prea puţin - o planetă numită Melancholia urmează să se ciocnească cu Terra. Aproape îmi vine să spun că imaginile grandios prelucrate pe computer cu peisaje stelare sunt un laitmotiv în competiţia pentru Palme d'Or 2011, dacă mă gândesc la frecvenţa cu care au apărut şi în The Tree of Life, despre care scriam ieri.
Deşi impactul planetelor e departe de a fi o certitudine, von Trier stimulează cu intensitate graduală teama personajelor. Şi aşteptările publicului cu privire la final, desigur. Iar marea sa plăcere este de a pune în scenă o teorie pe care a auzit-o cândva din gura unui psihoterapeut, după cum însuşi mărturiseşte. Şi anume că depresivii şi melancolicii acţionează mai calm în situaţii violente, pe când "oamenii normali" sunt mai predispuşi la panică. Melancolicii nu sunt foarte disturbaţi de conştientizarea sfârşitului, fiindcă lumea oricum nu era un loc tocmai plăcut pentru ei. Una peste alta, deşi se situează "periculos de aproape de estetica mainstream", în cuvintele propriului autor, Melancholia nu dezamăgeşte aşteptările cinefililor familiarizaţi cu producţiile lui. Iar asta chiar dacă ne scuteşte de bebeluşi care se aruncă de la geam (vezi recentul Antichrist) sau de alte duşuri reci.
Şi apropo de aşteptări înalte şi de răspunsuri pe măsură, mai ţineţi minte tensiunea sexuală care aproape se putea atinge cu degetul în Eu când vreau să fluier, fluier? Ei bine Cătălin Mitulescu nu a uitat de ea şi pare să îi ofere o binemeritată continuare în Loverboy, unicul lungmetraj românesc ajuns în 2011 la Cannes, concurent pentru Un Certain Regard. Din nou cu George Piştereanu şi din nou cu Ada Condeescu. Parcă şi mai asortaţi de data asta, şi mai în largul lor unul alături de celălalt. Dar jucând în registrul dictat de un scenariu diferit. Şi că tot vorbeam de laitmotive, scenariul vorbeşte despre un subiect actual şi greoi, vizibil în filtrul prin care ţările din Occident ne privesc ţara - traficul de carne vie. Acelaşi subiect pe care l-am mai văzut ieri tratat şi în scurt metrajul Ozanei Nicolau, Între prieteni, proiectat la Cannes în seria Romanian Short Waves. Din nou despre tinere racolate pentru prostituţie în Italia, mutilate sau chiar ucise.
După cum se vede clar încă din titlu, George Piştereanu este centrul filmului Loverboy. El este Luca - un Don Juan absolut, cuceritor şi frângător de inimi, escroc sentimental ce plasează adolescente naive în reţele de prostituţie. Cu un şarm maladiv, ce mi-a amintit de rolul lui Mimi Brănescu în Periferic, Luca posedă strategii perfecte de seducţie şi ne arată cum le pune în aplicare în timp real în cazul lui Veli (Ada Condeescu). Modul în care-i exploatează slăbiciunile şi o împinge spre "cariera" de prostituată este atât de abil, încât amăgirea aproape că se extinde şi în rândurile spectatorilor. Te trezeşti întrebându-te dacă nu cumva este sincer de data asta, dacă nu cumva de data asta nu va mai aplica rutina seducţiei şi abandonului, ci va începe o relaţie sinceră. Nu vă stric plăcerea de a descoperi răspunsul la aceste întrebări, alături de restul surprizelor plăcute livrate de Loverboy. De la combinaţia personală de carismă şi spirit macho pe care Luca o dezvoltă pe ecran, la micul rol făcut perfect de Ion Besoiu (deşi doar de câteva minute şi, practic, fără replici).