Profil. Poveste. Personaj: Virginia Zeani

La sfârşitul interviului cu Virginia Zeani am avut unul dintre acele momente, rare şi incredibil de preţioase, în care am iubit felul în care timpul şi aerul s-au adunat în jurul meu şi mi-au oferit privilegiul unei asemenea întâlniri. Ştiţi, e senzaţia aceea de prea mult, prea frumos, prea bine, ca atare prea de necrezut. Fiind aşa de neverosimilă, te apropii de ea în vârful picioarelor şi nu îţi dai voie să te umple pe deplin, de frică să nu se evapore instantaneu. Aşa s-a şi întâmplat. Euforia celor peste 60 de minute de interviu cu doamna Zeani s-a confirmat evanescentă şi a lăsat locul revenirii pe pământ, aici, unde judecăţile şi verdictele sunt strâmbe, arbitrare şi ignorante.

Am re-experimentat fericirea unui interviu drag atunci când m-am afundat cu plăcere în arhiva Televiziunii Române şi am scos la iveală documente preţioase cu faimoasa soprană, frumoasă precum Elizabeth Taylor în zilele ei de glorie. M-am bucurat la gândul valorificării lor şi am încercat să migălesc un sipet cât mai elegant pentru asemenea bijuterii.

Furnicăturile de emoţie bună, emoţia clipelor în care o legendă precum Virginia Zeani te complimentează, îţi cântă câteva note (!) şi te regalează cu nişte istorii de viaţă formidabile (Fellini, Tyrone Power, Grace Kelly, Vittorio de Sica, Callas, Tebaldi, Domingo), furnicăturile acestea le-am retrăit la montaj. Trei oameni - din care doi o cunoşteau pe Zeani chiar atunci - ne-am trezit urmărind cu gura căscată un interviu simplu, fără sforţări de întrebări întortocheate, în care povestea curge firesc, ductil, fermecător, ca o cantilenă de bel canto.

Virginia Zeani este, ea însăşi, o poveste. Ochi verzi albaştri, cinematografici, distincţie à la Karen Stone, voce gâlgâitoare de pasiune şi foc şi o prezenţă în care se întâlnesc toate avatarurile teatrului liric din anii 50-80 ai secolului trecut. În egală măsură, umor, modestie, ştiinţa exactă a locului ocupat, gentileţe, speranţă, interes, iubire. Simt la ea iubirea care a bântuit-o toată viaţa - pentru muzică şi cânt, pentru părinţi (ce frumos spune "mămica"!), pentru Nicola Rossi-Lemeni, mare bas, drag soţ (ce frumos spune "dânsul"!), pentru Alesandro, fiul lor, pentru scenă, pentru tineri şi, mai ales, pentru eroinele cărora le-a împrumutat pasiunea, seducţia chipului şi atotputernicia vocii.

Când vreau să mi-amintesc de ceasul alături de Virginia Zeani şi de norii pe care călcam după, ascult în buclă finalul de la Manon Lescaut alături de Plàcido Domingo. Sunt din nou acolo.

Mulţumesc.


TVR Cultural
Partea I-a: duminică, 26 iunie 2011, 16:45 / joi, 30 iunie 2011, 23:30 / vineri, 1 iulie 2011, 10:00
Partea a II-a: duminică, 3 iulie 2011, 16:45 / joi, 7 iulie 2011, 23:30 / vineri, 8 iulie 2011, 10:00

profil.poveste.personaj@tvr.ro

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.