iunie 2012
Festivalul TIFF 2012
TIFF-ul se anunţă plin de evenimente artistice, expoziţii şi conferinţe, cu legături între film şi artă. Am spus se anunţă pentru că majoritatea proiectelor interesante sunt programate abia pentru săptămâna aceasta, aşa că începutul artistic a fost unul mai timid. Totuşi, nu pot să nu îmi exprim dezamăgirea că, în 2012, latura AlternaTIFF a fost amânat pe toamnă. Eram foarte curioasă de ce muzică şi sound-uri eclectice au să se audă, cu formaţii la fel de ciudate ca muzica pe care o produc. Mi-a cam rămas în cap experienţa Nedry din 2011, dar dacă totul merge conform planurilor, s-ar putea să nu fie nimic grav şi să ne bucurăm de un eveniment independent, fără alergături între filme şi expoziţii, doar muzică.

Revenind la artă, mai întâi am vizitat expoziţia de bandă desenată Urban Comics made in Cluj, panotată pe simeze outdoor, foarte pliate şi restrânse, încât să nu încurce pe nimeni, asta în principal pentru că au fost plasate în cortul TIFF Lounge din Piaţa Unirii, locul întâlnirilor şi discuţiilor oficiale cu şi despre filme şi regizori. Expoziţia a fost însoţită de un soi de performance în timpul căruia o parte dintre artiştii expozanţi au schiţat benzi desenate inspirate din poveştile vizitatorilor. Din punctul meu de vedere, cele mai interesante lucrări i-au aparţinut lui Sebastian Baculea, monocrome, bine conturate şi cu un stil mai apropiat de grafica şi figurativul artei urbane. Evenimentul organizat de Centrul Cultural German nu este neapărat unul prezentat în exclusivitate pentru TIFF, ci mai degrabă este o continuare a proiectului de expunere a materialului strâns la Comics Club. Prima expoziţie a avut loc undeva pe la sfârşitul lui martie 2012, la Galeria Casa Matei. Acolo, pentru că spaţiul a fost mult mai mare, dar şi cadrul ceva mai formal decât acum, alături de lucrări, artiştii au expus şi fragmente sau schiţe din evoluţia benzilor prezente. În general acestea au constat în elemente particulare, specifice fiecăruia, folosite în construcţia personajelor sau a evidenţiat, prin chenare, planul de acţiune al artiştilor şi cum anume s-a materializat imaginea de-a lungul procesului. Chiar dacă interacţiunea cu artiştii are farmecul ei, spaţiul restrâns şi amplasamentul constituie un minus al expoziţiei. Trebuie să ştii unde să le cauţi, să te apropii de ele, altfel rişti să le ratezi, pentru că sunt camuflate.




Peste drum, la Muzeul de Artă, a fost vernisată expoziţia de fotografie Cuba Continuă a lui Cosmin Bumbuţ. Lume multă, zăpuşală, şi cadre ce surprind o atmosferă caldă, de parcă nu s-ar fi schimbat nimic în Cuba fotografiilor de acum 30 de ani şi Cuba cea de azi. Cu toate că scopul era acela de a arăta că indiferent de regimul autoritar, viaţa celor de aici este una liniştită şi fericită, în care cupluri de bătrânei dansează seara pe stradă, familiile merg cu copiii la înot şi viaţa se desfăşoară într-un ritm lent, acolo unde consumismul nu a ajuns încă, problema e că expoziţia nu face altceva decât să prezinte tărâmul de vis cubanez cunoscut din filmele americane boeme şi din poveştile artiştilor. Culorile specifice - mult verde -, maşinile vechi, locurile ascunse, locuinţele pe jumătate dărăpănate, cu pereţii scorojiţi, toate fac trimitere către peisajul din zona Havanei chiar şi fără să ţi se spună unde anume au fost realizate fotografiile. Este destul de greu să vorbeşti despre Cuba fără să ajungi să faci referire într-un fel sau altul la asemenea tipare, e drept, mai ales dacă fotografiile sunt strânse sub forma unui jurnal de călătorie şi atmosferă. Dintre imagini, punctul de interes, cele care au rupt predictibilul, l-au constituit puţinele cadre panoramice al căror contrast de lumină şi culoare, foarte intens, a creat iluzia de sculpturalitate, dându-le o notă de 3D. Alături de acestea, mi-a atras atenţia o imagine în care o maşină trece prin dreptul fotografului, imagine constituită din două cadre, alăturate, surprinse la câteva secunde diferenţă, şi care presupun că doreau să ilustreze conceptul fotografului, ideea sa despre Cuba. Expoziţia merită oricum văzută, fiindcă, în ciuda clişeelor, este greu să te dezlipeşti de atmosfera lor, mai ales acum, că şi vremea şi-a mai revenit şi soarele şi-a intrat în drepturi.

 
 

Pentru că imaginile cubaneze şi o raită pe la Târguţul Vintage de la Hotelul Continental m-au cam pus într-o dispoziţie romantică, m-am gândit să închei ziua de vizite cu un film, Café de Flore (Jean-Marc Vallée), pe care l-am ales fără să citesc sinopsisul, gândindu-mă cu nostalgie la Cafeneaua Flowers, din nefericire forţată să-şi închidă uşile. Să sperăm că este doar temporar, fiindcă nu ştiu alt loc în oraş cu o cafea aşa bună şi mai ales, cu marţipan. Filmul, spre surprinderea mea, nu făcea vreo referire la cafea sau cafenele, ci la muzică. Acţiunea se desfăşoară având drept fundal şi punct de legătură o piesă care uneşte oamenii şi sufletele lor pereche, din timpuri diferite. Este o poveste intersectată despre mari iubiri, despărţiri şi alte iubiri la fel de mari, cu suferinţe şi întrebări. Pe de-o parte filmul spune povestea lui Antoine, DJ în Montreal, care a trebuit să aleagă între două femei. Prima este soţia sa, marea lui iubire din liceu, cu o pasiune  pentru muzică asemeni lui, o pasiune care a constituit multă vreme liantul dintre ei şi care ii revine în minte de fiecare dată când vorbeşte despre ea. Cealaltă este Rose, pe care o întâlneşte la o petrecere, şi rămâne prins de privirea şi comportamentul ei, în timp ce pe fundal se aude Café de Flore. De cealaltă parte, cadrul este Parisul anilor '60, unde o mamă alege să păstreze şi să-şi crească fiul care are sindromul Down. În fiecare dimineaţă, înainte de a-l duce pe băiat la şcoală, cei doi ascultă la pick-up aceeaşi piesă care acum guvernează viaţa lui Antoine. Problemele mamei încep atunci când la şcoala băiatului este adusă o fetiţă care suferă de aceeaşi boală, iar copiii devin inseparabili. Mama băiatului trăieşte, astfel, o gelozie şi o durere în faţa pierderii cuiva iubit, asemănătoare celei pe care o simte soţia lui Antoine.

Filmul este presărat cu momente şi situaţii amuzante, fie că este vorba despre viaţa lui Antoine, fie că este vorba de Jaqueline, mama băiatului bolnav. Pe măsură ce filmul se derulează personajele încep să se suprapună. Povestea tragică a mamei şi a celor doi copii cu sindrom Down este visată constant de soţia lui Antoine. Pentru ea, povestea celor doi, încarnări dintr-o altă viaţă, se transformă într-o justificare a despărţirii ei de Antoine şi o modalitate de a trece peste resentimente, de acceptare a situaţiei. Acţiunea este destul de complicată şi, prin intersecţiile acestea, menţine suspansul şi curiozitatea, toate pe un soundtrack ce cuprinde fragmente din muzică electro, jazz şi frânturi din piese compuse de Pink Floyd. În ce priveşte Café de Flore, ritmurile sunt numai bune de savurat cafeaua, dimineaţa.


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus