Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Violonista Mihaela Martin în Concertul nr. 2 de Bartók


Marcel Frandeş

decembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, din 30 noiembrie 2012, dirijate de Christian Badea, a constituit un adevărat eveniment muzical, mai ales datorită prezenţei solistei Mihaela Martin, care a interpretat magnific Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră, Sz. 112, BB 117 de Béla Bartók. Numerosul public aflat în sala Ateneului Român a mai putut audia, după pauză, Simfonia nr. 2 în re major, op. 73 de Johannes Brahms.
 
Am văzut pe scenă o regină a viorii - Mihaela Martin. Artista aducea cu sine modelul de muzician complex, cu o tehnică instrumentală de mare virtuozitate şi cu o capacitate expresivă captivantă. Când interpretează, ea răspândeşte o energie sonoră ce trezeşte în ascultător o mulţime de asociaţii de categorii estetice. Reticenţa unui auditoriu, vizavi de un limbaj modern, se topeşte şi devine dintr-odată pură adeziune. Astfel, muzica Concertului de vioară nr. 2 de Bartók te face să îţi aminteşti de concepţia neoplatonicienilor: "Frumosul este de natură spirituală, iar contemplarea lui este un adevărat ghid de apropiere către inteligibil" (Plotin (205 - 270) - Enneade).
 
Concertul nr. 2 a fost dedicat violonistului Székely Zoltán, care l-a şi interpretat în primă audiţie alături de Royal Concertgebouw, la Amsterdam, în 23 martie 1939, sub bagheta lui Willem Mengelberg. Alcătuirea lucrării este în trei părţi, având tradiţionala succesiune repede-lent-repede. Este un concert foarte dificil sub aspect tehnic, atât în ceea ce priveşte partitura solisitică, cât şi cea orchestrală. Prima mişcare, Allegro non troppo, compusă în formă de sonată, are la bază o idee muzicală pentatonică, bazată pe cântecul popular maghiar Două fire de trandafir. Ritmica sincopată aminteşte de mersul cabalin, melodia fiind construită pe succesiuni de cvarte perfecte. Remarcabilă mi s-a părut adresarea directă prin care Mihaela Martin, cu tonul ei clar, răzbătător şi frumos timbrat enunţa această temă, urmată de o serie de variaţiuni. Acele cvintolete în şaisprezecimi legate pe câte un timp, aveau o articulare impecabilă, precum şi o cursivitate ideală, pregătind expunerea temei secunde a formei de sonată. Mihaela Martin posedă o adevărată artă a sublinierii unor sunete prin accente. Totul se petrece cu nerv, cu eleganţă şi multă supleţe. Ea ierarhizează punctele culminante perfect logic, fără ostentaţie, astfel încât spiritul ludic transpare la tot pasul. Dar ce joacă! Pasaje infernale, dificile prin cromatizări şi 'înţepări' de duble coarde, triluri, acorduri reluate rapid, tremolo-uri, şiruri fatigabile, interminabile de arcuşe în détaché. Şi toate, cântate admirabil, cu o mare tenacitate şi vervă. Discursul muzical solicita totodată, schimbări dese de tempo, ceea ce presupunea o colaborare solist-dirijor-orchestră extrem de promptă în reacţii. Nu am destule cuvinte de laudă pentru efortul interpreţilor din ansamblul orchestral, pentru concentrarea şi profesionalismul lor în abordarea unei partituri arareori cântate pe scenele noastre. Avalanşa de indicaţii agogice şi de mişcare - accelerando, quasi tempo I, rallentando, Risoluto, smorzando, Calmo, agitato, Molto Vivo, quasi subito, Più mosso, Molto tranquillo, pochissimo allargando - era urmărită cu fidelitate. Intonaţia dificilă, cu salturi intervalice, dar şi microtonii (sferturi de ton), antrenau adevărate torente sonore solistice. Cu câtă tandreţe a sunat tema secundă în Repriză. Seria dodecafonică se desfăşura blând, într-un pianissimo. Apogiaturi scurte ornamentau pătrimile prin salturi intervalice de octave (cu totul altfel decât în debutul expoziţiei solistice a concertului în re major op. 61 de Beethoven). Mă gândeam la beneficiile ignoranţei vreunui spectator mai puţin avizat. Ştie el oare că mintea solistului devine un procesor electronic şi încă ceva pe deasupra, intuind ieşiri dintr-un labirint al lui Dedal, în fiecare secundă când trage arcuşul pe coarde?

Şi apoi, uluitor mi s-a părut modul în care violonista ştia să condenseze o stare emoţională: în Codă, aceea motricitate care ajunge la apogeul ei, recurgând la sacadări prin acorduri de patru sunete, retezate feroce. Debutul Cadenţei solistice, însă cu totul în alt spirit, aducea acele bariolaje caracteristice cadenţei primei părţi a Concertului în mi minor de Felix Mendelssohn.

În partea a doua a Concertului, Andante tranquillo, sunetele harpei şi ale celestei aduceau culori inefabile. Liedul se derula lin pe un cântec popular în mod Doric, în măsură ternară compusă. Armonii splendide, pedale învăluitoare aduceau un farmec deosebit. Frumos au sunat dialogurile dintre vioara solistă şi harpă. Efectul de pizzicato Bartók a sporit impulsurile pe care vioara solistă le marca într-o sincronizare ideală. Urmăream cu mare bucurie articulările fine ale sunetelor cantilenei, acolo unde louré-ul era măiestrit executat până în detaliu. Motive conţinând hemiole, alternau cu ritmul punctat şi cu triluri. Variaţiunea finală readucea tema în diferite octave.
 
Partea a treia, Allegro molto, în strânsă legătură cu prima, se desfăşura alert. După un fragment plin de dinamism, splendida melodie plină de suavitate, întrerupea parcă, o cursă. Ritmul de vals se făcea simţit. Timbrul viorii Guadagnini pe care cânta Mihaela Martin avea o puritate deosebită în registrul acut. Toate elementele tehnice de virtuozitate - staccato volant, bariolaje, triluri în duble coarde şi tremolo-uri - se derulau cu o velocitate impresionantă.
 
Orchestraţia contribuia din plin la exprimarea unităţii comunicării artistice: alături de partidele de vioară, violă, violoncel şi contrabas, erau instrumentele de suflat - flaut, piccolo, oboaie, clarinet, clarinet bas, fagot, contrafagot, corni, trompete, tromboane- cele de percuţie - timpane, tobă mică, tam-tam, gong, cinele, tobă mare, precum şi harpă şi celestă.
 
Aplauzele şi ovaţiile publicului au răsplătit minunata interpretare a acestui dificil concert. Dirijorul Christian Badea a condus ansamblul orchestral foarte strâns, urmărind toate intenţiile solistei: rubato-urile aveau eleganţă, iar acompaniamentul orchestral se mula cu precizie pe firul solistic, planurile dinamice fiind stăpânite cu o mare artă a dozajului.
 
La cererea publicului, Mihaela Martin a cântat Loure din Partita a III-a în mi major pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.
 
În partea a doua a serii muzicale de la Ateneu am ascultat Simfonia nr. 2 în re major, op. 73 de Johannes Brahms. Redarea sobră, închegată, pe alocuri trenantă a acestei muzici pasionale mi s-a părut cam glacială. Partea lentă a simfoniei, Adagio non troppo, din cauza tempo-ului mult prea rar, suferea de lipsa arcuirilor frazelor, iar sonorităţile deveneau greu de susţinut. Prestaţia oboiului, cu anumite atacuri neclare, a afectat pe alocuri discursul muzical. Corzile încercau să participe mai intens, însă dirijorul Christian Badea nu permitea efuziuni romantice. Acel sunet dens, vibrat, în coardă, cărnos, tipic brahmsian era înlocuit de unul prea fluid, impresionist. În ultimele două părţi ale simfoniei entuziasmul interpreţilor s-a făcut totuşi simţit. Nici concertmaestrul nu şi-a jucat rolul prea bine. Atacurile sale întârziau uneori, faţă de gestul dirijoral, iar intenţiile sale erau câteodată incomprehensibile.
 
Desigur, nimeni nu deţine monopolul asupra stilului brahmsian, însă stilemele sale sunt recunoscute unanim de lumea muzicală, iar depăşirea caracteristicilor limbajului şi al interpretării pot să fie adoptate, generând o anumită modă avangardistă ori să fie blamate, căzând în derizoriu. Timpul va cerne concepţia interpretativă propice exprimării sensurilor muzicale brahmsiene.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2012


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Cantata Ioan Damaschinul de Taneev la Ateneul Român, Marcel Frandeş
 Sunetul aurit al violonistului Liviu Prunaru, Marcel Frandeş
 Concert aniversar România-Germania la Ateneu, Marcel Frandeş
 Pianista Magdalena Müllerperth în Concertul de Schumann, Marcel Frandeş
 Triumf al Orchestrei Române de Tineret la Berlin, 2012, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer