Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Concertul de închidere a Festivalului Sergiu Celibidache, Ediţia I, 2012


Marcel Frandeş

iulie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Dintre ţările care au celebrat, prin festivaluri, cei 100 de ani de la naşterea maestrului Sergiu Celibidache, România este singura care a beneficiat de un minunat şi unic eveniment: dezvăluirea laturii de compozitor a unuia dintre cei mai mari dirjori ai lumii[1]. Onoarea de a realiza premiera mondială a Suitei simfonice româneşti în opt părţi «Haz de necaz» de Sergiu Celibidache, a revenit Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Mark Mast, fost student al maestrului. Acest eveniment, desfăşurat la 7 iulie 2012 în sala Ateneului Român, va rămâne în istoria muzicală a lumii şi va dăinui pentru generaţiile care urmează.
 
Programul acestui concert a mai cuprins cele Cinci piese pentru orchestră «Ma mère l'Oye» (Mama mea Gâsca) de Maurice Ravel şi Concertul nr. 20 pentru pian şi orchestră în re minor, KV. 466, solist Dan Grigore.
 
O sală arhiplină, un public elegant (ţinută obligatorie), pahare cu şampanie în foaier, expoziţie de fotografii, bodyguarzi la datorie, un discurs plin de umor al domnului Serge Ioan Celibidache - distinsul fiu al maestrului aniversat, reflectoare suplimentare aţintite către scenă, flori, surâsuri de bucurie pe feţele melomanilor - toate arătau că se petrece ceva unic. Dar mai presus de toate era percepţia diademei de minuni sonore de pe podium, unde erau incrustate preţioase personalităţi: solist, dirijor şi interpreţi. După spusele lui Serge Ioan, spiritul tatălui său, de undeva din Cer, vedea şi auzea totul.
 
Da, Sergiu Celibidache reuşea acum, aici la Bucureşti să ne cheme la muzică, aşa cum ştia doar el să o facă! Spun acestea, deoarece în anul 1978, la repetiţiile şi concertele pregătite şi dirijate de maestrul mult îndrăgit, mergeam atras ca de un magnet spiritual irezistibil. Sorbeam fiecare observaţie, exemplificare ori gest dirijoral. Mă convingea, aparent simplu, că frazarea maestrului exista atunci şi numai atunci, ca cea unic-pertinentă, că frumuseţea timbrală era la îndemâna oricărui interpret care gândea şi simţea substanţa sunetului alături de el.

Peste ani, ascultam o altfel de voce a sa: cea pornită din sufletul său generos şi din mintea sa genială. O compoziţie formidabilă! Cred că timpul va confirma smerita mea opinie despre Suita românească Haz de necaz.

De ce s-a cântat şi suita raveliană «Ma mère l'Oye»? Simplu, pentru că era lucrarea preferată a Ioanei Celibidache, soţia maestrului, dispărută dintre cei vii de curând, în ianuarie 2012.

Ascultând această lucrare cântată de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, aflată sub bagheta lui Mark Mast m-a frapat paleta coloristică diversă utilizată cu o mare măiestrie. Totul suna viu, cu sonorităţi pline, dar catifelate, acorduri ce păreau filtrate ca nişte amintiri şterse, însă foarte dragi. Orchestraţia destul de restrânsă - fără tromboane, tropete şi tubă - asigura însă o varietate timbrală surprinzătoare. Acest ansamblu aproape cameral favoriza intervenţiile diferitelor instrumente soliste, iar amestecul subtil de culori sonore evoca o atmosferă feerică, tipică basmelor copilăriei. Percuţia (trei timpane, o tobă mare, talgere, tam-tam, glockenspiel, xilofon şi celesta) era bine reprezentată, aducând mai cu seamă varietate timbrală, decât intensităţi şocante. În cele cinci părţi ale suitei - Pavane de la Belle au bois dormant, Petit Poucet, Laideronnette, Impératrice des Pagodes, Les entretiens de la Belle et de la Bête, Le Jardin féerique - aduceau valuri de nostalgie ce treceau lin către inima ascultătorului. Poveşti, poveşti şi iar poveşti... transformate în imagini sonore şi nu numai atât. În Frumoasa şi Bestia am remarcat emoţionantul moment al transformării monstrului într-un prinţ, atât de plastic sugerat de o lovitură a talgerelor. Apoi o linişte totală, urmată de un glissando al harpei, după care se auzea vioara solo în registrul acut, intonând tema Frumoasei în flageolete, într-un pianissimo dolce. Sublime clipe de muzică!
 
A doua lucrare a serii muzicale de excepţie de la Ateneul Român, a fost Concertul nr. 20 pentru pian şi orchestră în re minor, KV. 466, în interpretarea lui Dan Grigore. Compus în anul 1785, la Viena, într-o perioadă când compozitorul avea puţine comenzi pentru operă - "concertul face parte, împreună cu cel în do minor (KV 491), dintre singurele două concerte de pian scrise într-o tonalitate minoră"[2].  De altfel, în anul 1966 avea loc şi prima colaborare a dirijorului Sergiu Celibidache cu Arturo Benedetti Michelangeli, care l-a interpretat ca solist, alături de orchestra Teatrului din Bologna.

Apariţia pe scena de concert a pianistului Dan Grigore creează de fiecare dată o aşteptare enormă de frumos. Şi de această dată, maestrul a cântat acest cunoscut concert mozartian plin de eleganţă, oferind auditoriului clipe de neuitat. Imaginaţia artistului făcea ca fiecare idee muzicală să se transforme într-un personaj de operă mozartiană. Frazarea sa firească, ritmica impecabiă, stilemele evidenţiate cu mult spirit ludic, precum şi căldura temelor din Romanză, alături de sentimentul deplinei armonii între solist şi ansamblul orchestral acompaniator din Rondoul final, Allegro assai, au conferit interpretării o cunună văratică plină de farmec. Dan Grigore are un mod unic de a pregăti, fără să divulge o intrare a tutti-ului, care contrastează prin expresie cu solo-ul său, de abia încheiat. După apaluze îndelungate şi ovaţii repetate, la cererea publicului, pianistul a cântat un Preludiu de Skriabin, pe care, după spusele sale, l-a cântat ca bis, ultima oară, într-un concert dirijat de Sergiu Celibidache, la Berlin.

După pauză, Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Mark Mast, directorul artistic al Festivalului Sergiu Celibidache 100, a adus în faţa auditoriului şi a telespectatorilor, prima audiţie absolută a Suitei simfonice Haz de Necaz. "Suita a fost compusă ca un protest împotriva regimului Ceauşescu, utilizând cu ironie şi amărăciune teme în caracter folcloric românesc"[3] pe la sfârşitul anilor '70.

Redarea Suitei româneşti, alcătuită din opt părţi - I. Rânduială (Allegro), II. Brâuleţ. Tae surcele (Allegretto), III. Domnu' Sursu (Allegretto moderato), IV. Verde-i jalea codrului (Andante moderato), V. Blestem! (Allegro molto), VI. Doină (Lento), VII. Vechiu e pasul moşului (Andante moderato), VIII. Haidem! (Allegro) - necesita un aparat orchestral foarte impunător: optsprezece viori prime, şaisprezece viori secunde, paisprezece viole, doisprezece violoncele, zece contrabaşi, nouăsprezece suflători de lemn, cincisprezece suflători de alamă (şase corni, patru trompete, patru tromboni şi tubă), timpani, opt alţi percuţionişti, pian şi două harpe. Erau peste o sută de instrumentişti pe scenă. Interesant era faptul că, deşi motivele muzicale se repetau obsedant, fiecare tablou al suitei aducea ceva nou. Combinaţiile timbrale splendide, ritmurile asimetrice, ornamentica şugubăţ amplasată, efectele sonore imprimate de corzi, contrastele dinamice imense - datorate atât amplului ansamblu simfonic, cât şi diversităţii registrelor utilizate de compozitor - vrăjeau pur şi simplu publicul, aflat într-un număr sufocant în sala Ateneului. Fragmente lugubre alternau cu secţiuni ironice ori cu zone pline de tumult dansant, unde accentele şi întorsăturile formulelor ritmice aveau un haz deosebit. Se puteau percepe onomatopee (mieunat, ciripit, lovitură cu bâta) tânguiri, văicăreli, sudalme, toate rostite cu ajutorul marelui meşteşug de orchestrator al lui Sergiu Celibidache, toate transpuse într-o partitură dificilă. Se auzeau marşuri armonice inedite: mers descendent în secunde paralele la suflători, pe fondul unei pedale la corzi, unde disonanţele aveau note de umor sănătos. Uneori, dinspre scenă răzbătea un halou sonor halucinant, amintind de o huruială înspăimântătoare, ca din adâncurile pământului. Alteori, o melopee intonată de clarinetul solo sugera doina românească. Elemente melodice cu profiluri şi ritmică funerară reveneau obsedant. În ultima parte a suitei, intitulată Haidem! Celibidache ne demonstra parcă ştiinţa lui de a parodia tehnica variaţională. Ascultam înmărmurit un ritm ostinat şi mă gândeam la Ravel, la Boléro. Dar aici totul era românesc! Repetitivitate, dans, energie vitală în creştere şi modalism popular. Spun deplin românesc, fiindcă aici, ceea ce prevala era melodia, în detrimentul ritmului amprental, iar starea de lâncezeală a debutului Boléro-ului era substituită în suita românească a lui Celibidache printr-un dinamism unitar. Tema nu venea de departe, ci de aproape, dintr-un interior revoltat, unde a mocnit previzibil, spre decembrie '89.

Ultima parte a Suitei, Haidem! a fost reluată la cererea publicului ce aplauda intens şi îndelung, în picioare, în strigăte de Bravo, într-un enutuziasm cum rar mi-a fost dat să văd şi să aud. Parcă aplaudau cântând şi artiştii de pe scenă. Ritmul avea ceva atât de antrenant încât îţi venea să joci în sală. Am surprins chiar câţiva spectatori mişcându-şi trupurile, după accentele metrice ale muzicii. Da, această lucrare place enorm!

Îţi mulţumim maestre Celibidache pentru darul făcut. Să fie primit!
 

[1] Program de concerte al Festivalului Sergiu Celibidache - editat de Fundaţia Sergiu Celibidache. (http://www.fundatia-celibidache.com/program-festival).
[2] http://fr.wikipedia.org/wiki/Concerto_pour_piano_nº_20_de_Mozart.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2012


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Cantata Ioan Damaschinul de Taneev la Ateneul Român, Marcel Frandeş
 Violonista Mihaela Martin în Concertul nr. 2 de Bartók, Marcel Frandeş
 Sunetul aurit al violonistului Liviu Prunaru, Marcel Frandeş
 Concert aniversar România-Germania la Ateneu, Marcel Frandeş
 Pianista Magdalena Müllerperth în Concertul de Schumann, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer