La începutul anului 1983 avea să fie lansat pe ecranele din România filmul
Faleze de nisip (adaptare cinematografică de Dan Piţa a romanului
Zile de nisip de Bujor Nedelcovici). Câteva zile mai târziu, "datorită" unor spectatori vigilenţi (din nomenclatura acelor ani), filmul a fost imediat retras. Nu s-a mai vorbit nimic despre el până în 1990. Într-o conferinţă PCR ţinută la Mangalia în acelaşi an, Nicolae Ceauşescu l-a criticat aspru (însă fără nicio referinţă directă, explicită, la titlul filmului sau la principalii realizatori) pe motiv că "prezintă denaturat realitatea societăţii noastre, oamenii muncii, tineretul sau alte categorii de oameni ai muncii din ţara noastră". A decretat atunci că "nu de asemenea teatru şi de asemenea cinematografie avem nevoie", ci "de o artă, de o cinematografie, de un teatru care să prezinte esenţa, care să prezinte modelul omului pe care trebuie să-l construim". Eroii din popor, cei care construiau socialismul, era musai să se regăsească în filme, în teatru, în poezie, în artă, în literatură, în pictură, în toate domeniile: "Pe ei trebuie să-i reprezentăm!". În realitate însă, filmul lui Piţa are o altă miză. Tânărul tâmplar suspect de furt este cinstit, îşi vede de treaba lui, îi place să muncească, nu are gaşcă. Prin cuminţenia cu care îşi înfruntă destinul pare chiar un personaj hristic. Deci ortodox (nu ortodoxist!).
Mă gândesc, nu o dată, la reacţia furibundă cu care o anumită parte a publicului din România, a cotropit şi încă mai cotropeşte cu sudalme
După dealuri, filmul realizat de Cristian Mungiu în 2012. De data aceasta vigilenţa urmăreşte să "dea în vileag" felul "denaturat" în care este sunt reprezentaţi acum "tinerii şi oamenii muncii" din ţara noastră majoritar ortodoxă (peste 80%, ni se aminteşte sistematic), "propaganda homosexuală", "atacul la adresa BOR şi a monahismului ortodox din România" ş.a.m.d. Ceauşescu n-a murit... La o privire mai atentă însă,
După dealuri este mai cu seamă un film-mărturie despre nevoinţele întru sfinţenie şi mântuire ale unei mici obşti monahale. Nu este deloc interesat să incrimineze personaje, situaţii, să ideologizeze ori să denigreze instituţii. Dimpotrivă, la fel ca
Faleze de nisip (ca
Reconstituirea de Lucian Pintilie sau
100 lei de Mircea Săucan - alte filme care au stârnit furia "vigilenţilor" puşi să păzească acalmia), filmul lui Mungiu este străbătut de o uimitoare cuminţenie, de un debordant firesc (al interpretării, al reconstituirii cinematografice).
Puse una lângă alta, şi retorica naţionalist-comunistă a lui Ceauşescu din 1983, şi retorica naţionalist-ortodoxistă anti
După dealuri din 2013 divulgă, cu acelaşi patos legalist, justiţiar, voinţa fermă de înfăptuire a unei utopii. Amândouă reacţiile sunt alimentate de o considerabilă voinţă de putere. Fiecare din ele manifestă o necruţătoare ostilitate faţă de ceea ce putem numi demers artistic sau viziune regizorală - elemente esenţiale în construcţia unui film de această factură. Şi "geniul carpatin" şi "poliţia ortodoxistă" mai mult sau mai puţin anonimă se "autosesizează" atunci când un film "de autor" (un film "de expresie" ce invită la reflexie, la analiză) îşi propune să aducă în dezbatere teme şi subiecte care trebuie să rămână de-a pururi tabu în comunismul de tip totalitar sau în comunitatea hiper-legalistă de ortodoxişti. Pentru că "oamenii muncii", la fel ca "binecredincioşii" (maici, preoţi, mireni)
trebuie să se comporte "moral" şi "ca la carte" pe ecran. Să fie fără nicio abatere, să "educe", să ofere "modele". Aşa cum se întâmplă - fără număr, fără număr - în uniformele producţii de cinema propagandistic de tip comunist sau ortodoxist. Într-adevăr, asta îşi doresc şi unii şi alţii: Crede şi nu cerceta!
