Am început cronica un pic mai rece şi tehnic, în ideea că acest mic exces cinefilic de supraevaluare va dispărea. Ultimul lucru în care trebuie să credem, ca critici de film (în sens larg, de spectatori avizaţi), sunt aplauzele, ovaţiile de rutină, interjecţiile de uimire, râsul forţat şi entuziasmul mimat.
Ce-am avut mai de preţ / Everything We Loved (r. Max Currie, Noua Zeelandă, 2014). Din fericire, filmul lui Max Currie - rulat în premieră europeană la Cluj, în a doua zi de TIFF - e o mare excepţie de la situaţia de mai sus, deşi face parte din Competiţie. De fapt, o să încalc regulamentul critic (care spune să nu declari din start că ceva e bun, fără argumente) şi voi spune că filmul e atât de bun, încât impune, vrând-nevrând, o ştachetă înaltă peste care celelalte 11 filme vor trebui să sară cu brio dacă vor să-l "ajungă".
Doi tineri părinţi îşi pierd copilul în accident şi, pentru a o salva pe soţie de la depresie şi chiar suicid, soţul găseşte o soluţie şocantă: răpeşte un copil pentru a înlocui "golul". Nu întâmplător, tatăl alege un copilaş care seamănă leit cu primul şi, treptat, prin această "magie" forţată (tatăl fiind magician de profesie), vrea să repună pe picioare familia, aşa cum era odată. Magia, însă, e cusută cu aţă albă iar regizorul exploatează din plin tragismul acestei "făcături" evident periculoase, de care cei doi părinţi se ţin cu dinţii pentru a supravieţui psihic.
Cred că poveşti similare, ca stil şi discurs tragic categoric, uşor de anticipat, fără nici o întrezărire de happy-end, mai găseşti doar în filmografia unora ca Fincher, Lynch sau Aronofsky. Iată, însă, că de data asta tragicul vine din Noua Zeelandă iar felul în care tânărul şi entuziastul regizor Max Currie îl exprimă prin această poveste ne aminteşte că până şi cele mai însorite şi idilice scenografii pot transmite cele mai cumplite stări. Ritmul imaginii e plin de umbre, de tăceri, de cadre răsturnate, oblice, de slow-motion şi muzică de-a dreptul sepulcrală, în surdină, astfel încât orice replică şi gest, cât ar părea de solar, e de fapt apăsător. Personajele se degradează treptat şi, spre final, nu-ţi va veni să crezi de unde s-a pornit şi unde s-a ajuns, printr-o alienare galopantă demnă de Calvaire şi Vinyan ale lui Fabrice du Weltz. Filmul este o dovadă frumoasă a faptului că atunci când găseşti o poveste (scenariul având la bază două cazuri reale) şi ştii s-o scrii fiindcă ai ceva de spus prin ea, ca mesaj universal, nu poţi decât să reuşeşti. Îi convingi pe cei mai buni actori să joace, obţii buget şi nu ţi-e teamă de nici un public, indiferent în ce colţ de lume ar rula. Felicitări acestui exemplu de bună practică în cinema.
Filmul mai rulează marţi, 3 iunie 2014, ora 12.30, la Cinema "Victoria".
Umbra albă / White Shadow (r. Noaz Deshe, Italia - Germania - Tanzania, 2013). Inclus la rândul său în Competiţie, filmul lui Noaz Deshe e pur şi simplu greu de asimilat ca film, ca poveste etc. Cel puţin acum, când scriu aceste rânduri, mi-e imposibil să spun că Umbra albă este cinema; mai degrabă i-aş zice, într-o formulare ultra-tehnică, "producţie audio-vizuală ce recompune realitatea", ca să-l citez pe Cristi Puiu. Pe scurt, vorbim despre două ore de film, în care scopul imaginilor e să exprime cât mai atipic, întunecos, dur şi imprevizibil o realitate de care noi, europenii, suntem străini. Şi asta fiindcă realitatea vine din Tanzania (adică din estul Africii, aproape de Madagascar), unde albinoşii sunt vânaţi pentru trupurile lor, care sunt folosite apoi în poţiuni magice şi vrăjitorii.
Subiectul filmului e mai mult decât atât şi pune accent pe soarta lui Alias, un adolescent albinos care e nevoit să se ascundă şi să trăiască de pe o zi pe alta prin gropi de gunoi. Însă până şi "subiect" e mult spus; regizorul înghesuie în montaj o puzderie de scene al căror numitor comun e "mocirla". În sens metaforic. Imaginează-ţi două ore de film cu cele mai urâte, haotice şi neliniştitoare decoruri urbane, filmate în suburbiile oraşelor africane, asemănătoare spaţiilor din insuportabilele documentare The Act of Killing (r. Joshua Oppenheimer) sau Trei surori (r. Wang Bing). Asemănarea cu documentarul nu e accidentală; filmul e aproape integral jucat de non-actori, conţine realitate brută şi doar un voice-over pare să-i mai lipsească... Este, practic, o combinaţie de fotojurnalism abstract şi documentar, în care scopul e nu spunerea poveştii, ci exprimarea percepţiei personajului Alias. O percepţie deformată, răsturnată, inflamată de spaimă, care sparge limitele timpului şi scapă ritmul de sub control. Subiectul e mereu întrerupt de detalii secundare, care pulverizează povestea şi duc filmul în zona eseului vizual, pe registre estetice de dizarmonie, aritmicitate, lirism şi sublim. De fapt, sunt multe momente în film când pur şi simplu nu mai înţelegi cine, ce, cum; e o beznă totală, nu se aud decât şoapte şi zgomote, închizând filmul într-o buclă ezoterică, non-narativă şi chiar plictisitoare. E genul de film care-şi pierde rând pe rând spectatorii dar care, pe aceia care rămân până la capăt, îi răsplăteşte cu catharsis, adică milă şi frică la cel mai intens nivel.
Filmul mai rulează luni, 2 iunie 2014, ora 12.00, la Cinema "Victoria".
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..