Sculptură într-un bloc masiv de timp - Boyhood

Boyhood al lui Richard Linklater e un Bildungsroman cinematografic a cărui realizare, întinsă pe 12 ani (1992-2013, cu circa trei zile de filmare pe an), se întemeiază pe o înţelegere radical-baziniană a cinema-ului ca mediu de documentare a schimbării în timp. Ellar Coltrane, băiatul care a crescut de la 6 la 18 ani în faţa camerei lui Linklater, joacă un personaj ficţional numit altfel decît el (Mason); nici mama divorţată care-l creşte în film, nici tatăl semiprezent în viaţa lui ficţională, nu sînt părinţii lui adevăraţi (ci nişte actori profesionişti - Patricia Arquette şi Ethan Hawke), după cum nici sora lui de pe ecran (Lorelei Linklater) nu e sora lui adevărată. Dar ficţiunea e înrădăcinată într-un documentar despre creşterea copiilor şi despre îmbătrînirea adulţilor, documentar care - Lorelei fiind fiica regizorului - e şi un home movie. Aceeaşi dimensiune documentară se conturează, de pildă, şi la o vizionare-maraton a integralei filmelor de Truffaut avîndu-l ca protagonist pe Antoine Doinel în diferite momente din viaţa lui; sau la o vizionare-maraton a filmelor cu Harry Potter (a cărui maturizare se şi suprapune cu a protagonistului din Boyhood - Mason şi ceilalţi copii sînt identificaţi explicit în film drept copii Potter, ulterior adolescenţi Twilight); sau la o vizionare-maraton a celor trei filme făcute de Linklater cu actorii Hawke şi Julie Delpy - rapoarte periodice (din nouă în nouă ani) despre starea de sănătate a atracţiei dintre aceiaşi doi îndrăgostiţi ficţionali; sau la vizionarea integrală a unui monument de diaristică cinematografică precum Yoman (1973-1983) al lui David Perlov. Fără precedent sînt, în Boyhood, coeficientul de risc al pasenţei conceptuale (Linklater a mizat pe disponibilitatea simultană a actorilor săi adulţi şi copii, pentru cîteva zile pe an, de-a lungul a mai mult de un deceniu) şi ultracomprimarea - 12 ani trecînd în trei ore fără un sfert - aplicată unui flux temporal de asemenea dimensiuni, flux conservat (chiar dacă pe bucăţi, cu întreruperi) şi nu simulat prin scenografie, machiaje şi substituiri de actori, cum se procedează în realizarea unui film de ficţiune.

Trei ore fără un sfert de unde practic absentează genul de momente care sînt de rigoare în dramatizările hollywoodiene ale transformării copilului în adult: momente-lecţie, transformatoare, definitorii pentru caracterul tînărului. Umbrite de ameninţarea sărăciei şi de autoritarismul alcoolizat al substituţilor de tată cu care tinde să-l căptuşească mama sa, copilăria şi adolescenţa lui Mason - exemplare, pînă la un punct (cam pînă cînd îşi descoperă talentul de fotograf), pentru societatea din care face parte, mai exact pentru pătura de mijloc a acesteia, unde mama sa trebuie uneori să se zbată ca să nu alunece cu toţii afară - sînt ferite de alte vătămări şi experienţe-limită. Filmul conţine mici plot-uri episodice - primul tată vitreg dîndu-şi arama pe faţă -, dar Linklater tinde să sară peste momente importante cum ar fi, în cazul acesta, cererea în căsătorie: vedem un bărbat intrînd pentru prima dată în vorbă cu mama lui Mason (ea s-a întors la facultate ca să poată accesa joburi mai bine plătite, el îi e profesor), iar în secvenţa următoare şi-au unit deja familiile (profesorul are şi el doi copii). În cazul următorului bărbat din viaţa ei, nu numai momentul cuplării e sărit printr-o elipsă nemarcată; la fel e tratată şi ieşirea lui din viaţa ei şi a copiilor. Sub aparenţa unei succesiuni de felii de viaţă tăiate la nimereală (nu o dată i se amenajează un spaţiu de desfăşurare, pe durata unei secvenţe, unui personaj care după aceea dispare definitiv), Boyhood e cît se poate de structurat - de la biografia amoroasă a mamei, care prezintă răsturnări (de la ea-studentă şi el-profesor, la ea însăşi profesoară şi cuplată cu un student), pînă la un micro-plot compus din numai două secvenţe, cu un grădinar latino care, sfătuit să facă neapărat o şcoală, reapare mai tîrziu relativ prosper, cu şcoala făcută şi cu un mesaj implicit despre cum America îţi dă o şansă oricine ai fi. Dacă morala acestui episod face filmul suspect de autocomplezenţă politică, aceasta e mai mult decît contrabalansată de ambiguitatea experienţei mamei - ea îşi creşte copiii, supravieţuieşte unor bărbaţi abuzivi şi îşi construieşte o carieră academică, dar la sfîrşit tot se întreabă unde i s-a dus viaţa; de ambiguitatea experienţei tatălui - de la trai de azi pe mîine şi tirade anti-Bush, ajunge la un job în asigurări şi la o viaţă tradiţional-familistă, alături de o femeie ai cărei părinţi îşi cadorisesc nepoţii cu Biblii şi arme; şi de ambiguitatea experienţei lui Mason, care, ca adolescent, şovăie la intrarea în ceea ce percepe drept seria de cutiuţe care i-au fost alocate - membru productiv al societăţii, familist responsabil etc. Clar făcut cu ambiţia de a lua şi pulsul vremurilor în care creşte Mason, Boyhood e însă reţinut cu judecăţile politice, preferînd să îmbrăţişeze whitmanian, deşi discret, ceea ce prezintă drept pluralismul Americii. Dar e în primul rînd angajat în reprezentarea de la firul ierbii a forfotei vieţii de zi cu zi, neîncercînd să diagnosticheze forţele politice şi economice mai largi (Brecht - care se considera tot un realist, deşi nu făcea felii de viaţă - le numea "complexele cauzale ale societăţii") ce modelează traseele personajelor. Foarte simplu în mizanscenă şi în montaj - pe cît de intrepid e Linklater ca experimentator, pe atît e aici de bazic-clasic (plan-contraplan) în privinţele astea -, Boyhood e aproape fără cusur în specia sa de realism.