Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Still Life

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fiinţa contra nefiinţă sau povestea blândeţii irosite - Still Life


Maria Ruxandra Burcescu

martie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Despre Still Life este greu să scrii. Este greu pentru că filmul lui Uberto Pasolini este, fără îndoială, cel mai cutremurător film pe care l-am văzut în ultimii ani. Regizat cu o precizie meticuloasă, Still Life îşi smulge spectatorul din cotidian cu forţa unui vortex şi îl introduce în universul unei vieţi gri, marcate de o profundă singurătate şi trăite cu o înduioşătoare blândeţe. Acţiunea statică, cadrele filmate în detaliu, precum şi imaginile picturale dau în permanenţă senzaţia unui tablou de natură moartă. Ironie, cinism, amărăciune şi o infinită singurătate existenţială - sunt cuvintele care definesc filmul lui Uberto Pasolini.

John May (Eddie Marsan) este un funcţionar mărunt a cărui slujbă este mai puţin obişnuită: el investighează vieţile persoanelor singure găsite decedate în căutarea unor rude sau prieteni care să poată veni la înmormântare. În debutul filmului îl vedem pe John luând parte la mai multe slujbe de înmormântare şi fiind sigurul participant. Cu o înduioşătoare delicateţe şi, în acelaşi timp, tenacitate, John May dă telefoane peste telefoane, caută indicii şi fotografii încercând să convingă rudele celor decedaţi să apară la înmormântare. Niciodată nu reuşeşte. Întocmai precum un Caron contemporan, John reface din piese de puzzle vieţile oamenilor pe care nu i-a cunoscut niciodată şi, ulterior, îi trece peste râul Styx în barca sa, neobosit şi fără a-şi pierde speranţa că, la un moment dat, nu va mai fi singurul prezent la înmormântare.

Lupta meticuloasă a personajului este cu atât mai cutremurătoare cu cât Eddie Marsan îşi interpretează magistral rolul. Fără dramatism, fără patos, ci doar cu o imensă delicateţe sugerând un suflet a cărui singură armura este infinita sa blândeţe. Ce înseamnă, de fapt, lupta lui John? Nu este o luptă împotriva morţii, cum ar putea părea la o primă vedere. Este o luptă împotriva trecerii în nefiinţă şi a uitării asociate cu această expresie. A trece în nefiinţă, ascunde, în interiorul metaforei, o realitate cutremurătoare şi extrem de tristă. Un om care încetează să mai fie fiinţă este un om care transcende graniţele memoriei celorlalţi. Întocmai precum un neant gri şi prăfos, uitarea se aşterne peste cei vii, iar viaţa trăită devine irelevantă. Personajul principal din Still Life luptă împotriva acestei irelevanţe cu o disperare tăcută, încercând să îşi demonstreze sieşi propria relevanţă.

Între slujba sa şi cazurile pe care le întâlneşte, îl vedem pe John May ducând o viaţă singură, în care fiecare zi este identică cu cealaltă. Să poţi crea dramă fără a fi dramatic este un talent, iar Umberto Pasolini îl are din plin. Personajul filmului său are un album cu fotografiile persoanelor singure decedate în care adăugă fotografii, meticulos, după fiecare caz. Gestul său mărunt ascunde în el o covârşitoare forţă vitală: luptând cu tot ceea ce are la dispoziţie, John încearcă, prin tot ceea ce face, să păstreze vie memoria acestor oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată, ascunzându-le secretele, vieţile, tristeţile şi bucuriile în interiorul fiinţei sale la fel de singure. Lucrurile iau o altă întorsătură în momentul în care John este anunţat de şeful său că va fi concediat. Astfel, personajul este pus în situaţia în care lucrează la ultimul său caz şi, aşadar, are o ultimă şansă de a face o diferenţă.

Neobosit, cu o încrâncenare profundă, dar foarte puţin vizibilă, John May se aruncă în lupta sa şi caută în viaţa celui decedat până când reuşeşte să-i descopere toate secretele. Îi vizitează pe toţi cei care au avut legătură cu omul mort, de la foşti colegi de serviciu, până la colegi de armată, iubite şi chiar o fiică înstrăinată, în speranţa că, de data aceasta, va găsi pe cineva care să participe la slujba de înmormântare. Călătoria lui John May prin tărâmul celor vii are o valoare odiseică. El însuşi ducând o jumătate de viaţă, una pe care singurătatea o paralizează într-un tablou de natură moartă, îşi face curajul de a părăsi tabloul şi a se îmbarca într-o călătorie iniţiatică în lumea celor vii.

Ceea ce este cu adevărat cutremurător la filmul lui Uberto Pasolini sunt lucrurile sugerate şi nu cele arătate. O pernă adâncită, purtând încă urma capului femeii moarte, un ruj pe jumătate folosit care nu a mai apucat să fie consumat, o sticlă de alcool pe jumătate goală, fotoliul cu un picior rupt care nu a mai apucat să fie reparat, toate acestea sunt mici sugestii ale unei vieţi trăite şi curmate brusc, cum se întâmplă de fiecare dată. Aceste detalii sunt piese de puzzle; ele alcătuiesc existenţe şi sugerează prezenţa care a fost, cândva, înainte de a înceta să mai existe. Ce este mai şi trist este faptul că toate aceste lucruri par a aştepta o continuare când, de fapt, continuarea nu va mai veni niciodată. Umberto Pasolini ştie exact unde să înfigă cuţitul şi o face treptat şi nedureros, până în finalul filmului când, brusc, îl trage, lăsând rana să sângereze complet.

Finalul filmului este unul care te răvăşeşte; este unul care se insinuează în mintea spectatorului şi o face să explodeze. Din punct de vedere regizoral, finalul filmului este de o simetrie superbă. Dacă tot filmul reprezintă o natură moartă, o incursiune permanentă a vieţii în universul morţii, în final asistăm la o imagine răsturnată: incursiunea morţii în universul vieţii pentru a aduce omagiul suprem unei vieţi trăite sub semnul luptei pentru aducerea aminte. Still Life este genul acela de film pe care nu trebuie să îl vezi dacă nu eşti pregătit să îl laşi să îţi intre în minte şi să îţi bântuie memoria mult timp după ce acordurile melodiei din final s-au terminat.




 Toate articolele despre Still Life
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Maria Ruxandra Burcescu


Alte articole

 CatasTIFF 2014 (7) - Viktoria şi Still Life, Florian-Rareş Tileagă
 Viaţa naturii moarte - Still Life la TIFF, 2014, Lorena Copil
 Când o fi la moartea mea... - Still Life la TIFF, 2014, Irina Vasilescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer