Al doilea text de la Cannes - Tout est foutu, dar nu chiar tout, nici chiar foutu. Cum se pronunță Mungiu? - aici.
E joi, 19 mai 2022. Ora 10 dimineața. Sunt în bus spre Grand Théâtre Lumière, Palais. Se vede Le otto montagne / The Eight Mountain, regia Charlotte Vandermeersch și Felix Van Groeningen, în competiție la categoria Feature Films.
Am căștile în urechi, verific mailul, gmailul, teams și outlook aproape simultan, puțin panicat, puțin transpirat. La 11 ar fi trebuit să am un curs de Mass Atrocity Crimes în Utrecht, am vorbit cu profa și m-a lăsat să intru online. Activitatea e parte din notă, vreo 10%. Și la olandezi sistemul e super diferit, nu sunt puncte din oficiu și trebuie să iei 6 ca să treci. Deci e cam de viață și de moarte. Așa pare.
Îmi scrie un coleg pe wapp că mă bagă el pe un zoom și pot să particip la debate-negotiations. Am uitat să scriu zoom mai sus, dar uite, lista nu e exhaustivă. Fără tinder, atât. Asta da.
Săptămânal la Utrecht Uni la cursul ăsta se petrec niște negocieri, care-s așa, ca niște procese simulate, cu moderatori de la UN (aleși dintre noi), cu reprezentanții statelor (aleși tot dintre noi), femeile păcii (dintre fetele de la curs) și comisiile adevărului (idem). Eu sunt Rebel. Rolul meu e Rebel. Adică sunt împotriva curentului, dornic de reforme, hotărât să îmi securizez o poziție de putere în guvernarea actuală (totul e fictiv, sigur, dar e multă realitate chiar și așa). Și ce mod mai bun să fiu Rebel decât să nu mă prezint?
M-ar fi trecut absent dacă aș fi tăcut. Dar înainte de a pleca am luat-o pe profa deoparte, să-i dea Dumnezeu sănătate și ei că e open-minded, și i-am zis "Aș putea să vă mint o săptămână că am covid și să mă trec în online (doar așa se poate) și să lipsesc cealaltă, dar vă spun adevărul... Tre să văd niște filme..." (se supără tare) "... la Cannes" (se luminează brusc). "O, dar sigur, zice. Pot să te trec pe online prezent și vii tu dacă ai timp. Să-mi zici cum e acolo." Am scăpat. Trebuie doar să dau submit la câte un referat de 2 pagini până vineri la 17 pentru următoarele 2 săptămâni. Rewind acum înapoi în autobuz.
A, nu, rewind un pic înainte de rewindul din autobuz, mai am un curs. Acolo, săptămâna viitoare nu se face și aș lipsi doar una, în teorie. I-am zis doamnei și acolo că sunt la Cannes, dar e ceva mai prinsă cu treburi, cred, altfel nu îmi explic de ce mi-a trimis un e-mail cu "Distracție plăcută la nuntă!" Ok, doamnă. Poate știe mai multe decât mine despre cum e cu dragostea la festivalurile astea. Am scăpat și aici.
Abia acum rewind la autobuz. Cobor, mă pun la coadă pentru Grand Théâtre Lumière, cu o cască în ureche și un zoom deschis. Profa care nu crede că sunt la nuntă face prezența. Ajunge la Rebel. Deschid microfonul spun "I am here. Not physically, but still... here." Mă trece prezent. Un tip de lângă se uită la mine și zice "Aren't we all?", râzând. E o zi bună. Îi scriu colegului "gotta go, bro, the movie is bout to start!", dar mai rămân puțin în căști, până mă așez. Îi aud pe colegi cum se prăpădesc de râs. Tema săptămânii e despre Comisiile de Adevăr, negocierile tot despre asta. Se aude din căști "The motherfucker is at Cannes, oh my God!" și mult râs. Închid, că începe Otto. Nu Otto Barbarul, deși uite încă un film bun de pus pe lista voastră (am o cronică despre el de la TIFF20). Începe Le otto montagne, un film italian cu regizori ale căror nume sună olandez și departe nu eram... îi caut, sunt belgieni. Deci uite că nimic nu e întâmplător. Hai BeNeLux.
Acest Feature Film despre opt munți este o absolută capodoperă și ca poveste, dar și ca imagine. Are aproape 2 ore jumătate, dar nici că le simți. Se simte așa, de parcă fiecare 10 minute din el ar putea fi un short film de sine stătător, ceea ce e mare lucru, denotă o tehnică formidabilă. Filmul e împărțit pe vârste, între care firul Ariadnei nu-și are vreun labirint, ci e o tranziție super lină, intuitivă și frumoasă, caldă și suavă, cam cum se întâmplă atunci când asculți rock progresiv și nu simți când trece dintr-o piesă în alta, fiind același BPM. Dacă te uiți fragmentat, vezi lucruri total diferite și aparent incongruente, rămâi cu impresia unui film-colaj din mai multe filme. Dar dacă ești prezent, e o călătorie absolut demențială. Are o complexitate crescută gradual, câteva intrigi (specifice fiecărei vârste) atât de umane și de naturale în sine încât pare că privești timeline-ul vieții pe care ți-ai dori să o trăiești. Le otto montagne e un film care împletește frumos urbanul și ruralul, într-un dezechilibru calculat, un fel de haos controlat care te face să-l alegi pe cel din urmă. Sunt două destine, al lui Bruno și al lui Pietro, care se știu de o viață, dar sunt mereu despărțiți de unele circumstanțe, de câteva alegeri-cheie, de anumite valori pe care le percep diferit, de timp. De câteva ori viața îi readuce împreună, își construiesc o casă de vacanță pentru vară, dar unul lucrează în restaurantul unui oraș, celălalt rămâne legat de locul lui de baștină, vrea să reia tradiția pe care tatăl și unchiul său au lăsat-o baltă, de a trăi la țară și a explora munții, căci simte că ăsta e rostul lui pe lume. Prietenia dintre cei doi ajunge să fie un fel de pariu, o luptă cu destinul însuși. Iar toate astea se îmbracă frumos în hainele munților, în imagini absolut senzaționale, demne de filmele documentare. Cred că, pe lângă plotul foarte bine construit, cel mai fascinat am fost de imaginea filmului, cred sincer că va obține niscaiva premii în anul festivalier ce urmează. Și, Doamne, cum sună italiana în filme! E incredibil.
Se termină Le otto montagne, se termină oficial și cursul meu de Mass Atrocity Crimes de la care m-am deconectat, se termină râsetele de pe zoom ale colegilor mei din Olanda. Dar ziua de-abia începe.
Îmi scrie o prietenă că se joacă Sara/Mara, regia B. Th. Olteanu și Adrian Nicolae, la Apollo111 și că este și link pentru online, sâmbătă, de la ora 20, ultimul din stagiune. Notez în calendar și încerc, pe cât posibil, să țin aproape și evenimentele românești din perioada asta. Așa că, dacă am o fereastră atunci, sincronizând ceasul francez cu cel românesc, desigur, o să fac nițel multitasking, dar dacă nu, e bine să se audă și aici, nu? O să fac un rewind și la multitasking, ceva mai încolo. Acum, că tot veni vorba de evenimentele românești, mai am ceva în mânecă.
Încep să bulversez oameni din listă cu Jour pour Jour-urile în forma cronicilor, să aibă de citit la cafeluță. Îi trimit, dintr-o întâmplare fericită, și Cătălinei Mihai (care scrie grozav - vedeți aici, pe LiterNet, desigur), să aibă și ea spor la cafeluță, desigur. Povestim puțin despre experiență și aflu că va merge la TIFF21 să vadă și să scrie despre filme (acreditată de LiterNet, cum altfel). Zâmbesc super tare în sală, cu lumina închisă, dar luminat de telefonul cu luminozitate redusă. Mă bucur tare, abia aștept să citesc, așa cum orice scrie abia aștept să citesc. Are și un spectacol care se va juca la Teatrul Maghiar din Cluj pe 1, 2 și 3 iulie 2022, cred că termin cu Olanda până atunci, dar dacă nu, e bine să se audă și aici, nu? Pentru voi.
Urmează Tirailleurs, regia Mathieu Vadepied, la ora 16, Salle Debussy, Palais. Nu mai am niciun curs. Și prinde bine un film de acțiune, că văd categoria asta. Îmi zic super, îmi încarc bateriile după Le otto. Și după îmi dau seama că nu e chiar așa. Primul război mondial. Un tată care se înrolează în armată doar pentru a fi alături de fiul lui de 17 ani și a înfrunta războiul împreună în colonia franceză din Senegal. O parte din film, înainte de plecarea spre Senegal, a fost filmată în Neufmaison, Ardennes. Premiera în Franța va fi în 2023, dar sincer, două filme cu așa o încărcătură în aceeași zi, unul după altul... foarte solicitant emoțional. Bine, eu sunt și genul ăla care plânge la filme, care plânge la muzică, la muzica de film etc. Dar din nou avem o imagine de o claritate și calitate indiscutabile, comparabile cu primul film despre care vorbeam și - chiar dacă nu sunt neapărat un fan al filmelor istorice - perspectiva aleasă de Olivier Demangel în scriitură e una foarte bună, doar cu un context global al evenimentelor istorice, dar centrat pe parcursul celor două personaje, mai ales. Existența acestei relații a salvat filmul, a făcut filmul, l-a ridicat enorm, i-a reconfigurat supratema și m-a și ținut în scaun până la sfârșit.
Ies de la Tirailleurs și mă îndrept spre al treilea film al zilei cât de repede pot, aproape ubicuu, stors emoțional de la cele de dinainte deja. Acum e How to Save a Dead Friend, regia Marusya Syroechkovskaya, un film rusesc cu deja două nominalizări la DocAviv Film Festival și IndieLisboa Independent, o poveste de dragoste între regizoare însăși și Kimi, un film artistico-autobiografic, cum deja am văzut și la Hazanavicius (Coupez!) sau chiar Reiner (This Is Spinal Tap, un film în film).
Că tot ziceam de Otto Barbarul mai devreme, există linii similare între cele două povești, vârste similare, aceeași confruntare cu anxietatea adolescenței, ce să mai, un hat trick al filmelor pentru care nu eram pregătit în aceeași zi. Partea super cool e că m-am așezat lângă un tip din Nepal și am vorbit puțin înainte să înceapă. Am aflat că a venit în competiție cu al treilea lui short film, dar a aplicat și pentru un program care să îi sponsorizeze primul feature film. Ne-am schimbat contactele, am vorbit despre studii. Îl cheamă Abinash Shah (care sună ciudat de asemănător cu "E bine-așa", m-am gândit) e scriitor, dramaturg, are 40 de ani. Mi-a zis că o să vorbim, mai încolo, despre filmele lui. Eu i-am propus, adică. Avea un zâmbet super larg și un accent simpatic, i-am promis că o să încerc tot posibilul să ajung la shortfilmul lui, să văd despre ce e vorba.
Rewind acum la multitasking-ul despre care ziceam. Fiind vineri, azi până la 17 ora Olandei, deci 18 ora Franței trebuia să trimit position paperul de două pagini pe tema Comisiilor de Adevăr. L-am scris de dimineață, în supergrabă, cu superviteză și i-am dat submit, să fie la timp. Mai pe zi zic hai, totuși, să verific, să nu treacă timpul. Când mă uit, nu îmi vine să cred. Îi trimisesem profei cronica asta în loc. Am mai pățit așa și prin anul 2, acasă, dar credeam că m-am învățat minte. În fine, retrimit, îi explic ce am trimis prima dată. Îmi zice că o să o traducă cu Google translate și va citi și aia. Cam cum e asta, îmi zic.
Partea bună din toată pseudo-încurcătura e că Utrecht Uni are un soft care verifică plagiatul și o politică foarte restrictivă în vederea chestiei ăsteia, deci tot răul spre bine. Un roboțel poate confirma acum că textele mele-s cât se poate de originale.
Mai e multă zi în față, îmi sună stomacul, chiorăie mațele, sau cum se zice. Următoarea oprire - boulangerie.
(va urma)