Iau un Uber spre Cannes cu două prietene cunoscute la check in. Vorbesc între ele în olandeză, dar Ted e româncă în realitate, mi-a recunoscut buletinul, s-a bucurat. E stabilită în Olanda cu familia ei de la 5 ani și vorbesc românește în casă. Ce a urmat a fost un mix între română explicată în engleză, engleză explicată în olandeză, olandeză explicată în engleză pentru mine. Ne-am înțeles bine, babilonic, așa cum cred că e rost să te înțelegi la Festival de Cannes.
Ajungem în Cannes, Uber-ul ne lasă fix la Gare de la Mer, accreditation office. Sunt vreo 30 de grade, eu sunt și nedormit de vreo două zile de schimbat zboruri, aeroporturi, după probleme administrative & co. Mă duc să îmi las valiza mică încuiată la vestiar, după care mă așez la coada care pare interminabilă, dar în realitate se mișcă super repede. Până să îmi dau seama, sunt în față, mi se spune să zâmbesc, mi se face o poză până să apuc să mă dezmeticesc. Asta e, plâng. Sunt transpirat tot și terminat de somn, nemâncat și destul de sigur că nu aveam cămașa încheiată, cum sunt destul de sigur că aș fi putut să mă duc întâi să fac un duș, să mă schimb, să arăt prezentabil. În poza aia sunt dezlânat, îmi dau lacrimile, încerc să îmi țin ochii obosiți într-o singură direcție, dar nu mi-aș fi dorit să fie nicicum altfel. Înainte să merg să îmi iau bagajul de la vestiar dau o tură de control pe lângă un cartier de bărcuțe de festival, mă așez într-un final pe un dig de pietre și respir marea.
Suntem o mână de oameni pe digul ăla, toți cu rucsaci în spate, toți respirând marea și uitându-ne unul la altul, la badgeuri, la chipuri. Atunci îmi dau seama că au făcut poza bună.
Iau un bus până la cazare, primul pe care îl văd pe maps. După ce cobor, mai merg doi kilometri doar cât să realizez că mai erau și alte busuri, care mă duceau mult mai aproape, dar acum nimic nu poate să mă deranjeze. Îmi las lucrurile să zacă în cameră, fac un duș. Îmi pun costumul de baie și, pe deasupra, cele mai subțiri haine pe care le am. Îmi golesc ghiozdanul (de la TIFF 2021, să-i dea Dumnezeu viață lungă, ghiozdanul ăla e un erou) de toate chestiile și îmi vine o idee incredibilă. Așez cu grijă laptopul în el, după care îndes tot acolo costumul și pantofii, cu tot cu umeraș și husă. Asta pentru că știu că nu mai vreau să mă întorc până târziu.
Proaspăt preschimbat în melc, refac drumul Golgotei de 2 kilometri și asta doar pentru că drumul deja făcut e drum știut, nu neapărat bun. Bineînțeles că mă pierd, mi se decalibrează GPS-ul, caut adresa următorului film de pe program. Adresa e o plajă. E Cinéma de la Plage. Mă teleportez teleghidat în gara din Mandelieu-de-Napoule. Mă urc în tren fără bilet. Femeia vine să îmi scaneze nimicul, îi arăt un cod de bare despre care eram sigur că e pentru gratuitate pe mijloacele de transport în comun. Femeia îmi zice că e doar pentru bus. Că amenda e 50. Apoi că sunt simpatic și mă lasă așa, dar doar de data asta. Îi mulțumesc, o asigur că așa va fi.
Cobor în gară în Cannes și dau cu ochii fix de o boulangerie. Intru, cer un quiche lorraine, plătesc, plec. Șterg tarta aia de pe fața pământului în 5 secunde.
Văd o coadă uriașă. Mă așez și eu. E pentru The Truman Show, al lui Peter Weir, cu Jim Carrey, din '98. Filmul afișului, filmul festivalului, tradiția continuă. Și e ceva să îl vezi pe plajă.
Mă uit la mine la coadă. Am shorts și un tricou cu lame, iar pe lângă mine se perindă eleganța în rochii incredibile sau la costum. Cât de frumoși sunt oamenii de aici.
Cunosc o tipă din America acolo la coadă, venită într-un tur-circuit al Europei, pe urmă mă pierd de ea în mulțime, dar cumva reușim să ne așezăm tot unul lângă altul. Mă uit din nou pe plajă. Mă gândesc că oamenii ăștia habar n-au că am un costum integral în ghiozdan. Se întunecă. Mă descalț, desculț simt nisipul cum îmi gâdilă tălpile tot filmul. Dar e întuneric, acum nu se mai văd nici tocurile care strălucesc.
Doar Truman Burbank și simularea realității sale. Și un tip simpatic care vinde "cele mai bune alune caramelizate din lume, două la cinci." Iau două la cinci, pentru că nu pot lua una la doi jumate și pentru că e mișto să împarți. Truman încearcă în timpul ăsta să scape din proiecția lui de lume, așa cum tot filmul încearcă asta, de fapt. Burbank vrea să călătorească, vrea să pornească într-o aventură, să lase baltă toate grijile financiare și toate lucrurile "normale" care să îl lege de viața artificială și mai tare. Noi ne uităm la el. Din '98 ne tot uităm la el, în halul ăsta. Dar știu că dacă Truman s-ar uita la mine acum mai degrabă decât doar în oglindă, ar vedea că am reușit ceea ce el și-a propus. Bine, și eu mi-am propus. Mai ales eu.
Chit că e SF/Dramă, te trece prin toate stările, mai ales conjugat contextului de a fi în Cannes. M-am gândit chiar la oamenii din spatele festivalului în cauză. Cannes e Truman Show, dar e un Truman Show fără Burbank, în care toată lumea e True. Totuși, vorbim de o precizie extraordinară în sens organizatoric și de o experiență de 75 de ediții în spate. O să urmăresc care e highlight-ul ediției 2022, dar altfel se vede libertatea cu picioarele îngropate în nisipul ăla pe care, dacă mi l-ar vinde tipul simpatic cu titlul de "cel mai bun nisip din lume, două la cinci", l-aș cumpăra fără să mă gândesc. A, da. Super dulci alunele, nu le-am terminat. Poate și pentru că am mâncat doar un quiche toată ziua. Am plutit tot timpul așa, parcă, imun la oboseală, foame, frig, căldură insuportabilă devenită brusc suportabilă sau chiar căutată.
Truman e de fapt în căutarea lui Christof (Ed Harris), dar nu știe ce caută. Libertatea, cu prețul adevărului. Un rendez-vous cu creatorul. Iubirea adevărată. Și, aidoma inspirației pirandelliene ce l-a adus pe Burbank în viețile noastre, nici eu nu știu ce caut, mă întreb ce caut, ce caut aici, acolo. Dar mă bucur de moment. Îmi scutur picioarele pe care mișună firișoare de nisip devenit mișcător, după care pornesc spre Grand Théâtre Lumière, de data asta să văd Coupez!, regia Michel Hazanavicius, în Hors Compétition. Știu că se cere costum negru sau bleumarin, sunt pregătit, dar pregătit și de surprize pe parcurs. După un schimb de bonne soirée cu băieții de la securitate, și ei, de altfel, super dichisiți, le spun mămos că sunt un melc și că am costumul în ghiozdan, "est-ce que je peux aller me changer en costume?", iar tipul îmi răspunde "Non, ici." Așa că mă dau mai într-o parte și încep să trag pe mine piesele costumului, peste ce purtam deja, că doar nu era să mă dezbrac în fața Grand Théâtre Lumière, un pic mai pe stânga, lângă o cașcarabetă cu înghețată.
Partea bună e că am cunoscut un tip din Belgia, venit la secțiunea cinéphiles, student la film, care m-a văzut că vreau să mă schimb și s-a oferit să mă acopere. I-am zis că nu e nevoie, că o să trag direct pe mine a doua natură, cea de costum, o să învălui în eleganță tricoul portocaliu cu llamas. A râs, era în aceeași situație ca mine, dar el nu avea un costum în ghiozdan. M-a întrebat dacă am unul în plus. O cămașă, poate. Dar costumul întreg, nu.
În fine, cinefilul belgian dispare, iar eu mă duc înapoi la domnul care mi-a zis "Non, ici." Îi zic "Voilà!" Zice "Quelle transformation impressionnante". Râde. Râd. Râdem.
Ajung în sală pentru Coupez! / Final Cut, cum ziceam, regia Michel Hazanavicius. Un film drăguțel de privit, deloc complicat, deși complex, relaxant, entertaining. Asta la o primă vedere. Eu am văzut, dincolo de asta, o imitație tarantiniană cu tentă parodică, un Pulp Fiction reinterpretat în linii mari, mai mult conceptuale & de perspectivă, dar nu Dramă, ci de data asta Comedie... cu zombi. Hazanavicius nu pare să se ferească de asocierea asta, filmul lui o cere, prin niște subtilități... deloc subtile, referințe la Pulp, personaje care poartă tricoul cu "directed by Quentin Tarantino". Uimitor procesul prin care filmul din '94 naște filme subsecvente, progenituri ale anului 2022. Bine, adevărul nespus îl putem vedea în '93, în E pericoloso sporgersi, regia Nae Caranfil (am o cronică și despre asta aici) la nivel de idee de lucru, tot așa, de viziune. Deși mult simplificată față de construcția Pulp Fiction, cea din E pericoloso sporgersi e, totuși, prima (din perioada anilor '90, altfel ambele fiind precedate de mai multe alte filme cu construcție similară, cum ar fi Rashômon-ul lui Akira Kurosawa din anul 1950). Dar cred sincer că ideea lui Hazanavicius a venit nu în cheie parodică, ci strict funcțională, izvorâtă din aprecierea pe care o are pentru un clasic al filmelor lumii, Pulp. Mai cred, totodată, și că filmul Coupez! nu e o comedie cu zombi. Așa scrie pe net, da. Asta poți să și vezi, dacă vrei. Dar cred că filmul ăsta ironizează fin și pertinent metehnele din tagma regizorilor / actorilor, pare a fi o colecție de clișee care încep să fie sistematizate și concretizate abia începând cu jumătatea filmului. Prima parte prezintă producția finală, a doua vine să ne lumineze în privința procesului de producție, cam ca la Pirandello.
Până acum filmele primei zile (cele pe care le-am bifat eu, desigur) converg în ideea asta, de a arăta materialul brut, din spate, cu lucruri reale, veridice, întâmplate frecvent în breaslă. Spun asta și raportat la nivelul râsetelor din sală în contextul anumitor "inside jokes". Da, lucrurile prezentate în cheie comică, autoironică, poate, sunt realități de lucru ale oamenilor în domeniu. Filmul este, cu riscul de a contrazice marele internet, o comedie cu regizori, mai degrabă decât una cu zombi. Vă zic sincer, de la început, filmul ăsta nu te încurajează să te uiți la zombi, ci la procesul de producție. Acting prost intenționat, lăsat să amuze pentru un timp super lung pe ecran, reluat din noi perspective, dublat de ceea ce se întâmplă în spatele actingului prost intenționat. Nu a fost prost, tocmai pentru că a fost așa, ci delicios.
Hazanavicius expune fragmente din procesul de producție al oricărui film și da, se poate spune că e un film foarte econom din perspectiva soluțiilor, pare să fie un film care transmite mult cu puțin, iar asta e mare lucru. E în sprijinul ideii că nu e nevoie de prea multe pentru a produce calitate. Recunosc, în prima jumătate a filmului, am avut de vreo două ori impulsul să ies din sală, dar mă bucur că am ales să nu o fac, pentru că m-a surprins plăcut. Mie îmi plac explicațiile mult, da. Și, mai mult, îmi plac explicațiile făcute bine. Iar perspectiva "Pulp fictioniană" a ajutat mult în sensul ăsta.
În același timp, urăsc clișeele, normal. Dar mă bucur de filmele care știu să le ironizeze, reinventându-le, dându-le o dimensiune nouă, așa cum nu toată lumea poate, dar Hazanavicius reușește de minune. Iar faptul că nu se simte greoi, că nu e orientat decât să oglindească, nu să și explice, faptul că finalul vine brusc, așa cum - de multe ori - se întâmplă și în realitate, toate lucrurile astea fac din Coupez! o comedie desăvârșită. Dacă am rămas cu ceva după acest film, nu e pentru că filmul mi-a băgat pe gât o viziune, ci tocmai pentru că m-a lăsat să gândesc singur. Tocmai de asta pot să vă spun: "Să nu plecați niciodată din sală și să tratați filmele văzute cu toată încrederea."
E adevărat că sunt multe filme despre care o să dați din umeri la final, da. Dar sunt și cele precum Coupez!, care o să încerce să vă facă să plecați doar oglindind, urând ca filmul adevărat să fie produsul exclusiv de consum al veteranilor. E și cinefilia un sport până la urmă. Plus că nu trebuie să uiți niciodată că da, ok, ai un tricou cu alpaca pe sub costum, transpiri, vrei la baie de pe plajă dar e închis. Lumea din jur nu vede asta, nu, ci vede eleganța. Așa că profită de asta și nu ieși de la filme pe întuneric (nici măcar dacă stai la margine și nu ai deranja pe nimeni). Pentru că nu în fiecare zi porți papion la cinema. Pentru că nu o să vadă nimeni decât o siluetă plecând. Dar destul despre tine. Adevăratul motiv pentru care stai și pentru care mă bucur că stai (eu către mine, sau către voi, nici nu mai știu), adevăratul motiv e că ai mare încredere în filmele pe care le vezi. Poate o să fii dezamăgit de multe, cine știe? Sigur o să fii. Dar pe de altă parte, n-o să ratezi Coupez!, în regia Michel Hazanavicius, film francez, film de deschidere de festival, dar niciodată DOAR o comedie cu zombi, cum google zice.
A fost o zi completă din toate punctele de vedere, chiar dacă nu am folosit costumul de baie, dar nu știi niciodată când ai timp să bagi o baie în mare între două filme. Și așa trebuie să rămână.
The swimsuit stays on underneath during movies.
Următorul text de la Cannes - Tout est foutu, dar nu chiar tout, nici chiar foutu. Cum se pronunță Mungiu? - aici.