Le deuxième jour de Cannes est foutu. Și, odată cu ea, se f*tu și accesul pe site-ul pentru rezervări. Iar a 75-a ediție a festivalului e declarată a fi eco-friendly, așa că iată-ne. Fără programe printate la purtător, doar cu telefonul în mână, pendulând între cinematografe ca Foucault, poate-poate pică vreun last minute access. Dar site-ul e picat de vreo două zile de fapt, iar asta nu te lasă nici să-ți anulezi biletele dacă nu ajungi. Pe drum spre nicăieri întreb oameni acreditați dacă lor le e ok conexiunea. Toți îmi zic că nu, după care ne îndreptăm spre pretutindeni. La terasă, un tip îmi zice că ar fi o soluție totuși. Dar că nici aia nu prea ar mai fi... că acuma știe deja toată lumea de ea. Îmi zice că totuși o să mi-o zică, cine știe... Există un calculator la Palais, dar fundamental diferit de calculatorul meu, sau de calculatorul tău, al lui, al oricui... fundamental diferit de restul de ordinateurs din lumea asta, cel de la Palais are un progrămel care merge și offline. Tipul zâmbește, îmi zice că s-a cam prins lumea de schemă și că e coadă mare. Zic "bien, merci" și încep să merg spre coadă, cu fruntea sus.
Cozi există peste tot pe lângă Palais, dar niciuna către ordinateur. Așa că mă pun la vreo trei, pe rând, scanez badge-ul la toate și constat destul de nedumerit că pot să intru. Zic unei doamne de la securitate că am auzit că ar fi un ordinateur în Palais de pe care ne putem loga și că sunt cozi de trei zile, știu, dar sunt dispus să aștept, numai să meargă. Femeia aruncă o privire ciudată colegilor ei, iar altul îmi răspunde prompt că nu există așa ceva, de unde am auzit? Îi zic că am auzit de la un om care a folosit l'ordinateur chiar dânsul, în persoană, dar care mi-a zis că s-a cam prins lumea și nu mai e mare afacere. Și uite-așa se naște un nou mit. Răspunde și femeia pe care am întrebat-o prima dată într-un final. Nu există așa ceva. Palais. Nu. Are. Calculatoare.
Din greșeală, ajung în American Pavilion la Cannes, primesc un program tipărit cu niște conferințe online despre PR, Media & Co. Cu programul ăsta mă duc la un domn de la securitate, iar el mă luminează. Trebuie să intru online să rezerv, pe site, chiar pe site-ul care nu merge. Ies, pe rând, din toate cele trei cozi, o sun pe Oana. Ea are film la Debussy la șapte juma, îmi zic că o să mă duc și eu cu ea la el, să aștept pentru last minute tickets și sănătate.
Până atunci explorez orășelul micuț și burdușit, mă învârt prin aceleași locuri de o sută de ori. Cumva, reușesc să ajung pe plajă. Lângă mine sunt oameni cu badge care încearcă site-ul. În apă, intrați până la genunchi, sunt oameni cu badge care încearcă site-ul. Îmi zic că e imposibil așa ceva, îmi amintesc de The Truman Show de cu o seară în urmă. Mă îndrept către singurul om pe care îl văd că are badge și totuși nu se stresează cu site-ul. Îl întreb cum reușește. Îmi zice că el se trezește la 5 dimineața și verifică și ia bilete atunci, că nu e aglomerație. Dar ia pentru ziua din urmă, cum ar veni. La 7 fix se pun bilete zilnic pentru filmele zilei de peste 3 zile. De exemplu, pe 19 la 7 dimineața se deschide accesul pentru filmele de pe 23. Cu o zi în urmă, așadar, pentru 22, la aceeași oră. Râdem. Îmi las costumul să zacă pe nisip și mă bag în apă fără stresul biletelor. Acum știu trucul incredibil care o să-mi salveze viața și uite că așa reușesc și să completez lista cu lucruri de făcut a zilei precedente: baie în mare până la următorul film.
Mă usuc, pornesc spre Debussy în speranța unui last minute ticket. Trotuarele orașului sunt doldora de garduri, iar lumea înțărcuită trebuie să urmeze o cale ocolitoare și destul de îmbârligată. Și asta doar ca să ajungă de pe o parte pe alta a aceleiași clădiri. Singura interferență în proces e că maps-ul se ambiționează ca niciodată să-ți economisească timpul și îți propune rute mai scurte. Dar gardurile nu sunt actualizate.
Consecința imediată a fost că o traversare de trei secunde în condiții normale a devenit un pelerinaj de un kilometru dus întors, făcut așa, târâș-grăpiș, atenți la orice spațiu din gard care ar părea a fi o ieșire. Debussy e una dintre intrările de la Palais. Agnes Varda e tot una dintre intrările de la Palais, dar cele două nu comunică, nu. Se văd filme diferite. În mod normal, între ele sunt vreo 30 de metri. Acum, între ele erau aceiași 30 de metri, dar și două garduri, o puzderie de polițiști și mulți oameni eleganți buluciți. Și Tom Cruise, venit pe covorul roșu pentru premiera Top Gun: Maverick. Ne uităm puțin la el, cât se poate (la Tom, nu la Top Gun, acolo s-au ras toate biletele în două secunde) după care ne dăm seama că mai e foarte puțin până la filmul de la Debussy și continuăm pelerinajul. Înconjurăm totul, în timp ce o formație de avioane colorează cerul de deasupra Cannes. De două ori. Cred că e unul dintre felurile lor de a celebra Top Gun. E minunat.
Ajungem la Debussy fix când închid intrarea, dar nu suntem singuri. Multă lume a pățit exact ca noi, iar partea și mai amuzantă e că nu se pot anula biletele, că nu merge site-ul, cum ziceam.
Ca întotdeauna, soluția tot pe plajă se găsește. La Cinéma de la Plage, mai exact. Se vede This Is Spinal Tap, în regia lui Rob Reiner. În prezența lui Rob Reiner. Urcă pe scenă, vorbește despre filmul lui din '84, face câteva inside jokes, după care întreabă cine nu a văzut încă This Is Spinal Tap, iar trei sferturi de plajă ridică mâna. E puțin dezamăgit, dar cum toate lucrurile grozave se nasc din dezamăgiri, zice că la aniversarea de 40 de ani de la film (asta ar veni în 2024) va scoate un sequel, încă un Rockumentar cu trupa britanică fictivă.
Am încheiat ziua, așadar, pe plajă, cu umor britanic la discreție și fragmente din concertele fictivei trupe This Is Spinal Tap. Bassul cinemaului de la plajă făcea fotoliile să devină scaune de masaj de-a dreptul, iar proiecția s-a sincronizat cu un foc de artificii de câteva minute.
Spinal Tap ar putea extrem de ușor să devină realmente un fenomen. A face un Rockumentar de la 0 presupune și a crea trupa fictivă, a scoate cântece (multe pe care le-aș asculta neironic, de pildă Stonehenge) etc. Sigur, avantajul contextului e maleabilitatea care, conjugată cu umorul britanic, e rețeta succesului. E improbabil ca fiecare basist al unei trupe să moară în circumstanțe dubioase, dar e foarte sigur că Rob Reiner a avut viziunea necesară să-ți provoace o criză de râs despre asta. Nu pot să spun decât că aștept sequel-ul cu același entuziasm pe care l-am avut și pentru primul film și sper nu doar să se ridice la nivelul așteptărilor tuturor, ci să îl și depășească. Capcana sequel-ului vine întotdeauna la filmele care au fost un succes. Poate la fel de bine să fie un succes și continuarea (aviz amatorilor de Top Gun și nu numai, că tot ziceam mai sus), dar se poate să fie și un rateu (aici m-aș referi îndeosebi la Grease 2, un fel de reciclare a Grease-ului, dar cu foarte puțin din castul original rămas și fără energia primului film, a, da, mai e și absența lui Travolta), ba mai mult, un rateu care să îți tragă în jos și percepția despre primul film (bine, asta e mai degrabă o politică tip rotten tomatoes decât ceva ce se poate întâmpla în realitate). This Is Spinal Tap va rămâne întotdeauna o reușită cinematografică și o comedie desăvârșită, dar totodată și o referință pentru alegerile de felul ăsta. Abia aștept să văd versiunea de după 40 de ani și nu pot decât să sper că umorul va fi de aceeași calitate.
După un somn destul de scurt și fără vise mă mut la dimineața în care scriu asta. Ascult sfatul omului fără smartphone și fără stres de pe plajă și mă trezesc și eu la 5. Avea dreptate. Merge. Și mai sunt și bilete suplimentate la destul de multe evenimente. Înainte de toate mă duc pe filtrul de căutare după nume și îmi rezerv instant loc la R.M.N., regia Cristian Mungiu.
Uitasem să povestesc ceva ieri, dar se potrivește mai bine acum, sincer. Studentul cinefil belgian fără de costum cu care m-am împrietenit m-a întrebat de unde sunt, tot așa cum și eu am primit acces la informația că e belgian. După ce ne-am schimbat numerele de telefon, fiecare în carnețelul lui, mi-a zis foarte încântat: "I know Múngiu." Am zâmbit. "Is it... Múngiu?" Am zâmbit mai tare. "Can you pronounce it in romanian for me?" S-a prins. I-am zis "Mungíu." A repetat și el de câteva ori după: "Mungíu... Mungíu..." A plecat așa, dând ușurel din cap și repetând melodios noua pronunție pe care tocmai o descoperise, l-am mai auzit o vreme, pe măsură ce distanța dintre noi creștea. Dar chiar și când a pronunțat stâlcit, m-am bucurat mult. Cam tot așa cum m-am bucurat când mi-am văzut rezervarea la R.M.N. confirmată, cu o secundă înainte să pice site-ul din nou.