Aș fi pur și simplu interesat să aud părinții vorbind despre filmul ăsta, fiindcă e clar că pentru generațiile tinere prinde, nu știu, fie că are ceva din 13 reasons why, fie că visceralitatea asta place, în contradicție cu repulsia pe care o stârnește, totodată, fie că revoluția tronează peste toată societatea, manifestul și afirmarea sunt noii idoli și lumea are țeluri din ce în ce mai complexe și mai îmbârligate, mai neînțelese. Lumea are puncte din ce în ce mai înalte, de pe care să te poți pișa liniștit pe tot ceea ce e convențional.
Laura, iubita lui Octavian, se sinucide. De aici pleacă tot scenariul, deconstruit detectivistic, cumva, și arătând trăirile umane brutale ale tuturor, de la iubit până la părinții victimei, de la investigatorii de la asistență socială până la familia Barbarului Otto, ajungând chiar până în spatele intrigii, prin apelul la înregistrările rămase cu Laura de dinainte de incidentul tragic.
Spun că e un film pe care ar trebui să îl vadă părinții în primul rând, dat fiind că sunt de multe ori depășiți și în același timp zeflemitori față de problemele societății actuale. Nu de puține ori se întâmplă să neglijeze depresia, anxietatea, tulburările de personalitate, bipolaritatea etc. Și asta din simpla rațiune că toată lumea crede că are nu atât un copil normal, cât un copil perfect, impecabil, despre care nu pot concepe niciodată niciun fel de derapaj. De multe ori adulții sesizează doar atitudinile nepotrivite, dar nu le raportează niciodată la evenimente concrete, ci la un tipar comportamental abstract. Copiii lor au, de puțin mai dincoace de începuturi, bagajul complet de sentimente umane, uneori chiar peste propriul control. Otto e un rebel, un nonconformist boem care și-o "arde" (asumat) punk is not dead, dar care se învinovățește cu siguranță pentru cele întâmplate.
În filmul ăsta, toată lumea pare atinsă de un soi de autism convențional, uneori asupra emoțiilor, așa cum pare a fi cazul lui Otto, care pare să caute doar răspunsuri concrete în înregistrările vechi cu Laura, alteori asupra capacității de a înțelege non-formal problemele copiilor, cum pare a fi cazul părinților lui Otto (Tavi), care vor să reechilibreze situațiile printr-o impunere agresivă, impunere care ar fi putut genera și ea, la bază, parte din genul de tulburări arătat.
Otto știa de planurile Laurei încă de la început, dar asta - pe lângă faptul că o iubește sincer - nu e suficient să îl determine să o oprească. Ba chiar privește pasiv ultimele clipe ale ei, într-un fel de conștientizare a exploatării maniacale care va urma. Balada compusă. Justificarea oricărei tâmpenii ulterioare prin apelul convențional la sinuciderea iubitei sale. Haosul și bulversarea care urmează.
Filmul se concentrează pe o perspectivă globală asupra problemei, compusă din subtilitățile psihologice ale fiecărei persoane care are și cea mai mică legătură cu incidentul. Otto pare a fi tipul idealist și care vrea să exploateze propria suferință, dintr-o dorință de afirmare și de a deveni glorios, Laura știe că se vor păstra doar amintirile bune cu ea și că va fi iubită, dar nu aflăm niciodată motivul real din spatele acțiunilor ei, ci observăm doar o recurență în aceste "șmecherii" ale ei, câteodată scufundându-se, sufocându-se cu așternuturile, câteodată mimând că se aruncă de pe pod. Toate astea pe filmările care dăinuie în dormitorul lui Otto. Ofițerul de la asistență socială se pricepe foarte bine la a manipula, prietenia sa cu Otto este una strict interesată, dar chiar și el e intrigat de comportamentul văzut. Mama victimei își pierde calmul și are reacții viscerale la unii stimuli pe care filmul îi construiește foarte bine. Ana, prietena comună a lui Otto și a Laurei, îl urmează pe băiat peste tot, fiind îngrijorată pentru el și chiar acceptând să fie tratată disprețuitor.
Pe cât de deranjantă, pe atât de intrigantă e construcția scenariului. Se pornește în căutarea unor explicații, dar nu se ajunge niciodată la ceva coerent. La orice întrebare se răspunde cu câte o scenă aparent nepotrivită, Otto Barbarul trezește simultan în spectator nevoia de a pleca și dorința de a rămâne. Tot filmul e ca un teasing ciudat în urma căruia nu se răspunde la nimic și se răspunde la totul, de fapt. Genul de film pe care l-ai putea vedea de nenumărate ori, niciodată la fel.
Eu unul plec de la premisa că totul are o justificare, sau dacă nu, totul are măcar o geneză într-un loc la care nici nu ne-am gândi. Tot ceea ce se poate vedea în Otto Barbarul e deja sădit în fiecare dintre noi, dar iese la suprafață diferit, în funcție de stimulii de care vorbeam. Poate de aia le e atât de ușor unor oameni să se înțeleagă unii pe alții, pe cât de greu le e altora să ajungă la aceeași înțelegere.
A, da. Mental illness-urile. Filmul e și un semnal pentru treburile astea. N-aș zice că e un "așa-nu" specific, pentru că totul devine tot mai abstractizat, dar poate că prezintă perspectiva exterioară a unor situații (ceea ce ne permite să fim cinici și analitici), situații în care - dacă ne-am regăsi - n-am ști să facem ce trebuie altfel. E un film care trebuie văzut cu atenție, de mai mult de o dată, pentru că oricine are un omolog în Otto Barbarul, cel puțin ca statut.