Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Teatrul din Cetate. A patra zi - Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009


Florian-Rareş Tileagă

octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Despre Alba Iulia se scrie puţin. S-a scris, nu zic nu, s-au scos zeci de cărţi cu şi despre istoria veche & palpitantă a Cetăţii. Dar atât. Abia dacă mai auzi ceva despre ceea ce se întâmplă azi, în oraşul Unirii. Păcat, fiindcă tocmai s-a încheiat una din cele mai intense zile pe care le-a văzut urbea asta în ultimii ani. Sună cam pretenţios, dar cine a fost acolo, în seara de 10 octombrie 2009 a Festivalului Internaţional de Teatru, ştie ce spun.

Au fost trei spectacole, unul mai rafinat, mai dezinhibant şi mai puternic decât altul. S-au impus din primul minut, la turaţie maximă. La fel de iute, publicul a intrat în joc şi, în doar câteva ore, sute de oameni, care nici nu ştiuseră până atunci ce e teatrul, aplaudau şi înţelegeau acum cele mai variate şi solicitante forme de spectacol. Practic, "minunea" s-a întâmplat într-o singură seară, ceea ce nu e neobişnuit în istoria mondială a teatrului, în care momente de cotitură s-au petrecut în doar câteva ore. La Alba Iulia, însă, te poţi aştepta ca orice cârcotaş de tinichea, cu aere de spectator-maestru, să facă bancuri pe chestia asta... Dar un ochi priceput vede altfel. Ştie că aşa ceva e un început bun.

Primul - Les Masques en moi (tr. Măştile din mine, r. Anastasiya Savinova, o producţie a "Theatre Atelier 313", Sofia). Fiind străin, unii au intrat la spectacol cu inima strânsă, între un fel de "oare pricep ceva?" şi "parcă văd ce ciudăţenii..." În fine, n-a ţinut nici una, nici alta; timp de cincizeci de minute, cât durează spectacolul bulgarilor, totul se petrece limpede şi fără cuvinte. E ca o schiţă de desen iar meritul rămâne al scenografiei, care a făcut din ideea regizoarei Savinova un tablou vivant cu, despre şi pentru măşti. Ca şi în secvenţialul L'ale dels fils (din ultima zi de festival), logica unei poveşti lasă, aici, locul unei succesiuni de secvenţe, în care semnificaţiile se învârt în jurul aceluiaşi motiv: masca. De fapt, orice moment începe, scena e năpădită de măşti, purtate de actori pe faţă, pe ceafă, coate, genunchi, piept... Ba chiar şi pe fese, într-o scenă coregrafică care are mici atingeri cu umorul naiv al unor numere de circ.

Dar le întrece prin fineţea simbolurilor puse în joc, care fac ca orice intrare a măştilor să închege situaţii dramatice, culminante ca tensiune şi cursive ca narativitate. Şi, odată cu ele, ies la iveală feliile de adâncime ale unei teme puternice: duplicitatea. Astfel, "momenţelele" scenice (cam redundante şi plictisitoare, deşi comice) traduc viaţa de azi prin jocuri de măşti care arată mecanicitatea, cameleonismul, deruta, depersonalizarea, abuzul de putere. Şi toate sunt ipostaziate printr-un control bun al luminii, care decupează unghiuri şi porţiuni din trupurile actorilor, în scene când groteşti, când amuzante ("orchestra" din mâini şi picioare mascate e un moment grozav). Spaţiul, însă, rămâne în mare parte obscur şi se impune prin contrastele sale, amintind de pictura nocturnă a lui El Greco.

Al doilea - Candid (r. Cristian Pepino, Teatrul "Ţăndărică", Bucureşti). Era unul din spectacolele de animaţie de la care nimeni nu ştia la ce să se aştepte. De păpuşi se mai auzise în festival, mai ales că dimineaţa se juca numai teatru pentru copii. Deci gândul că urma un spectacol, care nu prea sună a teatru pentru adulţi, i-a făcut pe mulţi să se întrebe, aproape cu voce tare: am nimerit bine? După câteva minute, însă, s-au convins că da. Şi nu oricum, ci cu urale după orice gag sau scenă comică, ca în sitcom-urile americane cu public pe platou. Şi nu e singurul spectacol marca Pepino, a cărui vitalitate umple sala de fiori. Dar aici, tot ce e mai sobru & profund în romanul omonim al lui Voltaire e coborât într-o zonă de burlesc parodic, de bâlci meyerholdian. Fizionomiile personajelor - de la Candid şi Cunigunda, la Pangloss, Inchizitor şi soldaţi - sunt umflate, strâmbe, subţiate, ca într-o caricatură de grup.

Dar secretul e viteza. Povestea rescrisă de Pepino stoarce epicul zemos al cărţii până la ultimul strop. Aşa că din cele treizeci de capitole ale satirei politice, rămâne un fel de story turbo, spus în aproape o oră de gălăgie, mişcare şi nerv grotesc. Toate păţaniile lui Candid trec în zbor peste estrada unde se joacă. Plus că actorii (excelenţi, fără excepţie) sunt şi ei acolo, îi vezi rostind replicile, dar abia apuci să distingi vreo vorbă, fiindcă totul se joacă într-un amalgam de limbi. Şi sunt aruncate în joc toate, vechi şi noi, urâte şi dulci, de la simboluri şi motive iluministe, la citate din pictura clasică şi bucăţi de viaţă contemporană. Se adaugă aici şi proiecţiile video, de un kitsch voit, care stârnesc şi mai tare râsul. Pe scurt, avem una bucată sinteză sarcastică, pe reţeta futurismului italian de la început de secol XX. Seamănă cumva cu dinamicul Elizaveta Bam (r. Al. Tocilescu), de la Bulandra. Şi, ca spectator, ai senzaţia că frunzăreşti o operă care era cândva serioasă. Gata cu raţionalismul şi optimismul leibnizian ale lui Voltaire. De la atâta viteză, totul pare deformat. Iar acest savant fast-forward spune totul despre ce a vrut Pepino să facă aici: un spectacol fix pe gustul anilor 2000. Adică nebun şi artificial.

Al treilea - Campionatul de improvizaţie (r. Vlad Massaci şi Mihaela Sârbu, producţie a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, Trupa "Liviu Rebreanu"). N-aş fi crezut că se poate râde atâta. Adică două ore aproape non-stop, cât au ţinut jocurile de improvizaţie ale actorilor de la Târgu Mureş. Să le enumăr n-are sens, aşa cum nu poţi povesti un tablou. Cel mult e de zis că cele două tabere rivale - Improletarii şi Plătitorii de Improzite, a câte trei actori, plus animator - au trecut prin cele mai trăznite probe de improvizaţie, ca să smulgă aplauze şi, bineînţeles, râsete. Tensiunea a fost uriaşă şi, pare-se, benefică, generând cele mai bune poante şi jocuri de cuvinte, de gesturi. Şi n-a fost genul de umor "contemporan", adică mânjit de înjurături şi prostie, la care se râde un minut şi gata. Nu. Comicul a fost cuminte şi sănătos, subtil şi de bun simţ, ca în jocurile de "copii mari". Frumos.

Da, actorii aveau un scenariu prestabilit, cu replici-reper (de unde şi necesitatea unei regii). Dar e foarte sigur că sclipirile spectacolului au ţinut de inteligenţa nativă a actorilor şi de forţa lor emoţională de a rezista avalanşelor de hohote din sală. De altfel, la aşa turaţie nebună de umor şi perspicacitate, nu-ţi vine în minte decât un singur lucru: e greu să fii deştept timp de două ore. Aşa că îi pomenesc pe maeştri, cu aplauzele de rigoare: Rareş Budileanu, Mihai Crăciun, Ionela Nedelea, Liviu Topuzu, Csaba Ciugulitu, Costin Gavază, Elena Purea, Ion Vântu. La Alba Iulia, cel puţin, Campionatul... a fost printre puţinele reprezentaţii care i-au făcut pe spectatori să suspine cu adevărat pentru faptul că nu au teatrul lor, cu actorii lor.

*
Repet: a fost seara de 10 octombrie 2009. Prin aceste trei lovituri literalmente "de teatru", Alba Iulia a avut un câştig cultural în timp real şi timp record. Adică am văzut cu ochii noştri pasul înainte. A fost depăşirea unei mari cantităţi de clişee şi prejudecăţi, a fost trecerea la un alt nivel de disponibilitate culturală. În fine, s-o spună anii ce urmează...

Fotografii de Mihai Lazăr.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009


0 comentarii

Spacer Spacer