Teroarea amazoanelor în floare - Turandot

Andriy Zholdak este imprevizibil. A-l încorseta în formule este o probatio diabolica fără sens. Zholdak este un spirit liber, tumultuos, a cărui energie este pustiitoare uneori, genial, cu o fantezie nesfârşită, câteodată epuizantă, niciodată epuizată, organizat în haosul lui creativ, prin excelenţă artist, cu o gândire imaginativă şi cu desăvârşire suprarealist. Zholdak este acceptat cu greutate de public, cel puţin de cel român, neobişnuit cu teatrul în formule complexe şi ne-nenarative la modul realist. Ca în orice domeniu, pentru ca ceva nou să fie acceptat, el trebuie mai întâi rodat. Spectatorul ar trebui educat în esteticile contemporane, pentru a le putea înţelege înainte de a şi le putea apropia. Zholdak are puţini aliaţi în mediul teatral românesc, în ciuda asiduităţii cu care îl cultivă Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Spectacolul său din FNT 2009, Turandot a întâmpinat serioase probleme de receptare. Articolul de faţă este un summum al explicaţiilor pe care le-am dat prietenilor mei, nimeriţi, mai mult sau mai puţin întâmplător, la spectacolul ucraineanului.

După incendiarul Viaţa cu un idiot, un spectacol copleşitor despre dragoste, violenţă şi candoare, ţâşnit parcă dintr-o rană personală, Zholdak a revenit la Sibiu cu Turandot. Componenta violentă pare a fi liantul cu Viaţa cu un idiot (şi cu alte două spectacole realizate în Ucraina, Woyzeck, prezent în FITS 2009 şi Stalin love, Hitler love, văzut de Mirela Năstăsache în Festivalul Gogol de la Kiev). În rest, regizorul a rupt orice asemănare cu modul său de până acum de a face teatru. O dată la câţiva ani, Zholdak îşi schimbă stilul după ce l-a consumat pe precedentul până la ultima picătură, storcând tot ce era de stors. Şterge (aproape) tot şi o ia de la capăt, în căutarea unei noi formule teatrale, păstrând energia drept constantă. Cu Turandot, regizorul marchează o astfel de cotitură, dar pare încă nehotărât în ce direcţie să o apuce, confuz, nesigur şi în consecinţă, "murdar". În plus, spectacolul a pierdut fundamental la capitolul energie, drept urmare Turandot este una dintre nereuşitele ucraineanului. Însă şi într-un show ratat, Zholdak pune tone de idei.

Basmul violent al lui Gozzi devine la Zholdak un pretext pentru a discuta despre dictatură, despre capacitatea umană de a produce lideri monstruoşi şi guverne criminale, iar pentru asta foloseşte, strict ca simbol, cea mai cunoscută emblemă a terorii din lumea modernă, nazismul. Al treilea Reich, cu toată gama sa imagistică bogată, uniformele, salutul, zvastica şi ceremonialul teatral (ca şi discursurile hitleriste şarjate), îi serveşte lui Zholdak ca brand pentru sistemul totalitar în care se bălăceşte regatul lui Altoum. Ca un suprarealist adevărat, ucraineanul foloseşte simboluri din care încheagă spectacolul, "vizibil", inteligibil adică, abia în a doua jumătate. Din punctul ăsta de vedere şi ca să rămânem în aceeaşi sferă a picturii, spectacolele lui Zholdak funcţionează ca la pointilişti, adică trebuie să iei distanţă ca să vezi ansamblul. Regizorul aruncă în prima parte tot feluri de simboluri sau semne scenice, imagini, sunete, fragmente de discurs pentru a le coagula în a doua parte într-o poveste. Tirania lui Altoum are elemente tenebroase de degradare umană totală, soldatul devine câine, animal de companie pentru rege, simbol al manipulării armatei. Regele - Kaiser (după cum scrie pe banderola de la mână) - este un dictator teocrat, care se revendică de la titani. Basorelieful impresionant din piscină, cu figuri mitologice masculine autoritare în stilul eroilor greci, îl trădează pe Altoum. În discursul său halucinant, Kaiserul încearcă să atingă vârful degetului unuia dintre personajele sculptate, un bărbat impunător, seminud, cu mâna întinsă. Imaginea pastişează celebrul tavan al Capelei Sixtine pictat de Michelangelo, momentul în care Dumnezeu îi încredinţează lui Adam grădina raiului, primul pas spre dumnezeire, o scară pe care însă primul om nu avea să urce, ci să coboare. Nici aripile pe care Kaiserul le poartă la un moment dat nu îl pot "urca" spre gloria eternă, nu îl pot "îmbăta" de grandoare.

Apropierea de artă, de statuile antichităţii şi Renaşterii, elogiu al frumuseţii fizice, măsurabilă după parametri bine stabiliţi (ca şi rasa ariană) este una dintre caracteristicile elitei naziste. Sculptura, pictura şi muzica de operă sunt susceptibile de perfecţiune. Zholdak face rapel la asta folosindu-se de neorealismul italian. Pe lângă fragmentele de operă, imaginea piscinei cu imensul basorelief şi femeile în rochii elegante de seară, întinse lasciv pe marginea bazinului trimite direct la filmele lui Pier Paolo Passolini (Decameronul) şi Federico Fellini (Satyricon). Toată opulenţa este însă aparentă, o rămăşiţă a unei străluciri apuse, o lume decandentă care îşi menţine hilar "coada pe sus". Tavanul scrijelit (superb element de decor), cu bucăţi căzute şi culori şterse, acoperit de pânze de păianjen, fragmentele lipsă din basorelief, statui fără o mână sau cap, crăpăturile, chiar şi rochiile care privite cu atenţie par uzate, ca şi cum ar fi stat multă vreme în şifonier, toate creează atmosfera unei lumi în prăbuşire, au o stranietate hidoasă şi cumva ameninţătoare, ca şi cum undeva, ascuns, ar zăcea monstrul adormit. Şi aşa şi e. Turandot, prinţesa războinică, este fetiţa-monstru, o copilă posibil abuzată de tată, devenită misandră până la mizantropie, decupată din jocurile video cu eroine gen Lara Croft. Mai aproape decât de amazoanele virtuale, Turandot a lui Zholdak este de personajul feminin şi parţial comic din Kill Bill, la care regizorul făcea referire şi în Viaţa cu un idiot. Discursul ei radical reiterează o întreagă literatură feministă care plasează "călcâiul lui Ahile" feminin în sex. Dominarea femeii prin sexualitate este una din tezele care au justificat revoluţia sexuală, dar şi motivaţia traumelor psihice pe canapelele psihanalizei freudiene.

Şi totuşi, în coşmarul lui Turandot, visat de Zholdak, îşi face apariţia şi Gozzi. Din somnul lui Gozzi se naşte basmul, din febrilitatea rece, dar pulsatilă a lui Zholdak iese coşmarul. După ce povestea sa deraiază zholdakian, bufonul Gozzi revine feeric şi "coase" la loc, cu un ac uriaş, întregul spectacol, ca la materialele din colecţiile haut-couture, brodează, stanţează straturi peste straturi de poveste, text, metatext, simboluri, mecanică meyerholdiană, într-un fals happy-end.

Spectacolul sibian are premise bune, are idei cât pentru mai multe spectacole, este plin de detalii frumoase şi cu sens, multe trecând prea repede pe lângă ochi sau urechi, dar rezultatul este haotic. Prima parte este mult prea dezordonată şi lentă, obositoare prin urmare în încercarea de a-i găsi sensul. Partea a doua, de la scena piscinei încolo, vine prea târziu cu explicaţiile, după ce spectatorul este deja pierdut. Întreg spectacolul este lipsit de energie. După incendiara forţă din Viaţa cu un idiot, Zholdak a încercat acum un tip de energie rece, tăioasă ca sabia lui Turandot care se joacă de-a puterea, doar că energia nu există deloc. Actorii sibieni sunt şi ei aici doar simboluri, funcţionând (nu tocmai perfect) în interiorul unui desen tehnic precis căruia nu reuşesc să îi dea viaţă. În lipsa energiei, purtând şi povara nesiguranţei regizorale, spectacolul pare mort. Turandot ar fi putut fi un mare spectacol, dar este doar un show cu idei, aparent neterminat şi lipsit de viaţă.

Andriy Zholdak are resurse inepuizabile de resuscitare. Eu pariez pe asta.


Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu
Turandot, după Carlo Gozzi
Scenariul: Andriy Zholdak, Lia Bugnar
Regia: Andriy Zholdak
Scenografie: Dragoş Buhagiar
Sound-design: Vladimir Klykov
Distribuţie: Cristina Flutur, Florin Coşuleţ, Constantin Chiriac, Ema Veţean, Pali Vecsei, Cătălin Pătru, Eduard Pătraşcu, Simina Contra?, Veronica Popescu, Arina Trif, Emöke Boldizsar, Vlad Robaş.