Turandot a stârnit cele mai multe controverse la Festivalul Naţional de Teatru. Turandot este o combinaţie între un teatru suprarealist care o ia razna şi parodie, de care Quentin Tarantino ar fi mândru şi care l-ar face să se tăvălească pe jos de râs. De la tipul de discurs abscons, elitist şi impenetrabil chiar pentru minţile cele mai odihnite, Zholdak coboară abrupt panta parodiei, arătând că nu se ia prea mult în serios.
Experiment total, în decorul plin de simboluri realizat de Dragoş Buhagiar, spectacolul Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu îşi cerne judicios publicul. Pune o sală întreagă pe fugă, o goleşte din minut în minut, pentru a-i păstra exact pe spectatorii de care are nevoie - cei dispuşi să respire toţi feromonii unui curaj inventiv. Pentru că Zholdak are tupeul de a fi ridicol, are ambiţia de a şoca prin soluţii riscante.
Este preferabil teatrul aruncat uneori în derizoriu, dar care licitează idei cu adevărat originale, celui conformist, fad, dar fără mari rateuri? Cu siguranţă! Spectacolul are meritul de a-şi ascunde foarte bine arderile imediat următoare.
Nu ştii încotro te duce, este plin de surprize, chiar dacă sare cu agilitate de la măreţie la elucubraţie. Turandot este ca un domino gigant, care nu se dizolvă perfect; are împleticelile lui, dar şi nevoie de bobârnace ca să-şi continue drumul către sfârşit.
Unele reflexii ale sale sunt tulburătoare. Pe măsură ce intră dintr-o cameră într-alta a imaginaţiei, spectacolul degenerează în alăturări puerile, sărite din ansamblu. Este ca un album care începe cu un tablou de Goya, profund şi îmbătător. Însă, dacă dai pagina, vei descoperi figura lui Mickey Mouse care soarbe dintr-o sticlă de Coca-Cola.
Un clişeu pentru tiranie
Prinţesa Turandot, text scris de Carlo Gozzi în 1762, este povestea unei prinţese chineze a cărei mână îi este promisă primului bărbat de viţă nobilă care va reuşi să răspundă corect la trei întrebări încuietoare.
Zholdak preia toată iconografia unui imperiu falimentar (nazismul) şi o lipeşte de structura sistemului totalitar condus de Altoum (Constantin Chiriac), tatăl prinţesei.
Pervertirea lumii porneşte, banal, tocmai de la opţiunea personală a regelui. Dominaţia lui autoritară şi iubirea derapată în patologic au alterat personalitatea prinţesei, care devine o proiecţie efeminată a tiraniei.
Devine un monstru incapabil să-şi încetinească sau să-şi stopeze sluţirea. Sângele ei perfect refuză amestecul. Trecând de la particular la general, basmul este o reprezentare a unei orânduiri care se consideră infailibilă şi exclude alianţa, preferând să se autodistrugă cu un ecou răsunător.
Jocul lui Zholdak este interesant şi imprevizibil - un colaj care aduce împreună sfâşietoare arii de operă, arhitectură renascentistă, fiorul ideatic al societăţilor secrete, dinamismul benzilor desenate şi al culturii pop.