Profil. Poveste. Personaj: William Christie

Nu trebuia să fac eu interviul cu William Christie. Mi-a fost oferit de azi pe mâine, într-o săptămână în care aveam filmare aproape în fiecare zi. M-am dus la Ateneu cu oarece ticăială. Îl intuiam pe Christie, fondatorul Les Arts Florissants şi unul dintre cei mai importanţi muzicieni contemporani, un tip pedant, firoscos, la care improvizaţia şi panseurile aruncate pe post de interogaţii nu funcţionează. Primul contact a fost cam morgos. Apoi am făcut cunoştinţă cu spaţiul în care urma să ne desfăşurăm, cabina dirijorului de la Ateneu. Strâmtă şi călduroasă pentru tot arsenalul nostru. William Christie a apărut cu exact un minut înainte de ora stabilită, a inspectat imperturbabil pe sub ochelarii fără rame toată mizanscena, s-a aşezat impozant pe un fotoliu şi a aşteptat. Eu, aşa cum fac când nu sunt foarte sigur pe mine, am vrut să îl iau prin surprindere cu o primă întrebare mai mult formă decât fond. Nu a marşat şi m-a pus la punct elegant, dar ferm. M-am repliat şi mi-am măsurat paşii cu mai multă precauţie.

William Christie, aşa cum vorbeşte şi cum se comportă, pare cel mai autentic lord englez, deşi e născut la Buffalo şi stabilit în Franţa de mulţi ani. Are o engleză cu "a"-uri foarte distincte şi "r"-uri aspirate, ca atunci când spui marvelous şi vrei să pari foarte Brit. Rosteşte rar, elegant, şoptit de multe ori şi nu-şi permite nicio volută în tonul liniştitor sau în expresie, chiar dacă subiectul îl incită. E fin, ironic doar un dram, meditativ şi sclipitor de asociativ, motiv pentru care am ieşit de la interviul cu el, douăzeci şi ceva de minute mai târziu, absolut încântat. Less is more. Aşa îşi defineşte parcursul muzical excepţional, în care s-a dedicat cvasi-exclusiv barocului sonor. Şi-a ales un drum, cel pe care a crezut că îl poate urma cel mai bine şi nu s-a abătut de la el. Răsplata? Rameau, Charpentier, Lully sau Haendel sunt nume pe care le asociem instantaneu cu Les Arts Florissants & William Christie. Pe scenă, două ore mai târziu, am regăsit acelaşi personaj, intact în eleganţa lui, dar cu un chef de a oferi muzică perfect scrisă şi perfect interpretată de parcă ar fi avut 40 de ani mai puţin.

Mai reţin două lucruri din după-amiaza petrecută cu William Christie:
la un moment dat, pe un moment de pauză din ultima parte a oratoriului Susanna de Haendel, s-a auzit, fatalitate!, un telefon mobil. Christie s-a întors cu o privire atât de dezamăgit-dojenitoare, încât împricinata a început, instantaneu, să plângă.
după interviu (în care l-am simţit, treptat, cum se acomodează şi se deschide până la superba opinie de final), m-a chestionat, cu acelaşi ton de bunic cu sânge albastru, pe unde am umblat prin Europa şi ce muzici / picturi / idei asociez. Apoi m-a întrebat dacă voi rămâne la concert după care, total prin surprindere, I would very much like you to join me for a glass of wine... Mărturisesc că am rămas cu gura căscată, am zis automat că I'd be honored, bineînţeles că nu m-am dus (nu eram în ţinută de cocktail şi nici nu mă simţeam la înălţimea unei recepţii oficiale), dar, nevermind, here's to you, Mr. Christie!

P.S.: Nu rataţi finalul Indiilor Galante din emisiune! Cred că e la fel de autentic.

TVR Cultural, Joi, 18 martie 2010, ora 22:30

[email protected]