Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Arnaud Desplechin

Portret Arnaud Desplechin


Film Menu, octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O incredibilă prospeţime si plăcere de a face filme. Un regizor căruia nu îi este frică să se folosească de toate mijloacele cinemaului, să amestece stiluri si tendinţe pentru a servi cât mai bine momentului care se derulează în faţa noastră. Reuşeşte să fie coerent fără să-şi impună un cadru formal stilistic sau dramaturgic.

Caută foarte mult detaliile unei scene. Nu vrea să rateze niciun moment şi se bucură foarte mult de orice ne oferă. De aceea, taie mult şi ne oferă acelaşi moment din cel puţin 3 unghiuri. Asta amplifică impresia de intensitate a momentului, de viaţă care izbucneşte şi din care abia apuci să surprinzi ceva. După fiecare moment, rămâi cu o mică frustrare: poate nu ai reuşit să vezi totul, sigur era mult mai mult decât a reuşit să surprindă, în entuziasmul ei, camera. O palmă aşezată pe un manuscris, ceafa unei femei, un copil agăţat de piciorul unui matur, o mână lipită pe geamul unui tren, toate - detalii scurte care îţi oferă un fel de subsol al secvenţei în care se şoptesc lucrurile ascunse sau se savurează egoist plăcerile şi emoţiile venite din toate acele minunate mărunţişuri. Acest tip de a decupa din mai multe unghiuri, cu cadre scurte şi cu mici reluări de mişcare, creează impresia de dilatare a momentului. Astfel, toate gesturile devin mai importante sau mai sugestive. Sensul dramaturgic al secvenţei este amplificat şi conflictul devine mai acut. Cadrele creează o senzaţie de nervozitate, de nesiguranţă, care la început poate fi în contrast cu starea personajelor, dar este ca un fel de semn al tulburării lor de mai târziu. Reluarea aproape imperceptibilă a gesturilor în momentul schimbării cadrului creează un efect dramatic care dă impresia de blocare într-un moment, într-un gând sau tulburare care obsedează personajele; incapacitatea de a scăpa de o obsesie se traduce vizual în aceste reluări care tind să direcţioneze evoluţia timpului înapoi.

Pe lângă toate aceste motivaţii, ca să spunem aşa - dramaturgice - mai este şi plăcerea imaginii, plăcerea de a privi un montaj ornamentat cu tăieturi, mişcări multe şi muzică, însă fără să devină enervant. Cadre lungi, lente, sunt brusc întrerupte de o elipsă de câteva secunde sau de un cadru filmat din mână care răstoarnă echilibrul scenei. Un tip de montaj care e în perfectă concordanţă cu starea personajelor, cu propriile lor dezechilibre interioare. Puţin schizofrenic pentru că aşa sunt şi Henri şi Junon şi Ismael.

În Rois et reine (2004) şi în Un conte de Noël / Poveste de Crăciun (2008), Desplechin analizează cu cinism şi fără scrupule relaţiile dintre membrii unei familii. Îndrăzneşte să vorbească despre lucruri pe care multe filme despre familie le ocolesc cu grijă. Însă la el dispreţul, ura sau lipsa totală de iubire dintre o mamă şi fiul ei, dintre un tată şi fiica lui sau dintre o soră şi fratele ei sunt prezentate cu o simplitate şi normalitate care aproape te sperie şi, cu siguranţă, te tulbură. Totul erupe de sub o suprafaţă fermecătoare şi astfel devine cu atât mai şocant şi distrugător. Ura pe care în Rois et reine un tată o are pentru fiica sa nu este una pasională şi plină de furie exprimată, ci una rece, adâncă, ascunsă şi atât de bine argumentată chiar de el într-o scrisoare, încât e imposibil să nu crezi că acel tip de ură se poate naşte şi în tine sau în cei din jurul tău. Puterea frustă a textului e, desigur, amplificată de faptul că această scrisoare este rostită de tatăl bolnav înspre cameră, în alb-negru, pe un fundal gri, cu o voce guturală şi pe un ton foarte calm, plin de siguranţă şi de sinceritate. Un portret succint al fiicei care, deşi e în contrast cu portretul oferit de film până în acel moment, pare într-un fel misterios să-şi găsească indiciile şi să se tragă tocmai din acest portret iniţial în care ea te învăluie cu eleganţă, puterea şi aparenta înţelepciune a unei femei de 35 de ani. Desplechin ţine ca în filmele lui să fie spuse acele adevăruri pe care cei mai mulţi dintre noi nu le rostim niciodată. Bineînţeles că toate sunt dramatizate şi intensificate printr-un dialog uneori succint, alteori complicat şi psihanalitic, dar totdeauna nemilos. Lucrurile spuse sunt menite să rănească adânc. Viziunea sa asupra familiei exclude acel gen de iubire necondiţionată care este o certitudine în multe filme despre familii. Noţiuni ca frate, soră sau mamă sunt puse la îndoială şi astfel, totul este permis. Acest sentiment de permisiune totală îl simţi în mai toate filmele lui. O interogare crudă care nu cunoaşte nicio regulă, care nu are idei preconcepute. Ai impresia că ia totul de la zero.


Continui să nu mă mai iubeşti?
Nu te-am iubit niciodată.
Nici eu.


La Desplechin te uimeşte contrastul dintre text şi modul în care actorii îl abordează. Aproape toate lucrurile, oricât de grave ar fi, sunt spuse cu zâmbetul pe buze, pe un ton înfiorător de împăcat. Totala lipsă de iubire dintre o mamă şi fiul ei sunt mărturisite de amândoi la o ţigară pe un balansoar în ajunul Crăciunului cu acelaşi ton cu care ar fi discutat despre ce cadouri să facă celorlalţi din familie. Îi place să ilustreze relaţiile dintre personaje prin gesturi puţin excentrice sau prin mici jocuri care le dau multă libertate actorilor.

Aproape toate personajele principale au o secvenţă care le caracterizează succint şi într-un mod foarte direct. Într-o secvenţă de început din Un conte de Noël, fratele mijlociu, Henri, oaia neagră a familiei, se opreşte pe marginea unei borduri şi îşi întinde mâinile ca să-şi ia zborul. Cade cu faţa în jos pe asfalt ca o cărămidă.

Primele replici ale surorii mai mari sună astfel: "Sunt sterilă. Sunt tristă", spuse în faţa unui psiholog. Există un amestec de umor, forţă şi sinceritate în acest tip de a prezenta un personaj care oferă multă satisfacţie spectatorului şi claritate în perceperea unui personaj. Atât în Rois et reine, cât şi în Un conte de Noël personajele vorbesc cu camera. În Rois et reine afli trecutul protagonistei dintr-un soi de interviu. Nu neapărat informaţiile pe care le dă, cât modul în care vorbeşte o caracterizează foarte clar. Încântarea de sine, încrederea şi eleganţa sunt clare după doar câteva minute.

Deşi conflictul este unul destul de puternic, actorii au un fel de reţinere care intensifică tensiunea. Sunt secvenţe în care personajele îşi reprimă pe cât pot emoţiile şi încearcă să păstreze acea aparentă formalitate a discuţiei. Atunci, doar câteva priviri sau prim-planuri reuşesc să aducă secvenţa la o tensiune aproape insuportabilă.


În filmele lui, se dă o luptă între dorinţa de esenţializare şi o plăcere extraordinară de extindere

Doreşte să spună totul despre un subiect şi astfel îşi construieşte scenariile cu multe personaje, încercând să acopere toate nuanţele temei alese. În Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle) / Cum mi-am petrecut...(viaţa mea sexuală), din 1996, prezintă relaţia unui tânăr cu 3 femei. Fiecare relaţie are ceva deosebit, dar văzute în ansamblu, vorbesc despre relaţia dintre bărbaţi şi femei în general. Sunt 3 faţete ale aceleiaşi relaţii. Una dintre fete oferă ocazia analizării psihologice a unei relaţii în discuţii aproape filozofice, una oferă puterea instinctelor şi a gesturilor violente şi disperate, iar a treia un joc fermecător în care nu se discută nimic pe faţă, în care priviri, gesturi, jocuri de cuvinte îi apropie pe cei doi fără să-i supună unor angajamente mature. Chiar şi deciziile foarte importante sunt luate în glumă. Nu-ţi dai niciodată seama foarte clar în ce registru se află filmul. Îţi vine să râzi de expresiile jucăuşe ale actorilor, dar lucrurile spuse sunt grave. Totul, chiar şi momentele grave sunt impregnate de o bucurie de a trăi chiar şi emoţiile dureroase, de un spirit de măscărici care ia totul în batjocură, fiind însă conştient şi de tristeţea condiţiei sale. Eroul din Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle) este un fel de măscărici căruia îi face plăcere să se prostească, dar vrea în acelaşi timp să fie luat în serios.

În filmele lui par a se lupta o dorinţă de esenţializare cu o plăcere extraordinară de extindere, de amplificare dintr-un detaliu în altul. Povestea se pierde în momente care curg dintr-unul în altul, uitându-se parcă destinaţia. Din negocierea crudă a unei despărţiri se ajunge la descoperirea unei alte iubiri şi totul merge înainte fără prea multe regrete. În confruntări, personajele par cuprinse de o vivacitate care vine din tulburările lor, dar şi din fericirile lor. Multe secvenţe în Comment je me suis disputé...(ma vie sexuelle) sunt un amestec de suferinţă şi un fel de extaz pe care îl au mai mult personajele feminine. Unul dintre cele mai puternice dintre acestea este personajul omonim din Esther Kahn (2000). Un personaj în care se amestecă trăsături aparent contrastante. Sensibilitate, ambiţie, ingenuitate, dar şi o forţă interioară extraordinară. O femeie care poate să îşi trăiască sentimentele cu intensitate, dar care învaţă încet să le controleze şi să le supună fără a-şi pierde din inocenţă.

La Desplechin, chiar şi după a treia vizionare rămâi cu o senzaţie de densitate pe care ţi-e greu să o pătrunzi cu adevărat. Lumea creată de filmele lui vine dintr-o sursă aparent inepuizabilă.



 Toate articolele despre Portret Arnaud Desplechin


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Tudor Jurgiu


Alte articole

 Arnaud Desplechin, cineastul contradicţiilor, Andrei Rus


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer