A doua venire a lui Hristos este prevăzută în Evanghelie în cu totul altă formă decât în textul romancierului. Iisus va veni pentru Judecata de Apoi şi pentru a deschide Împărăţia eternă. În fragmentul din Fraţii Karamazov, prin care trăieşte şi spectacolul Teatrului Naţional, Iisus se arată lumii în trupul unui om obişnuit. Fiul lui Dumnezeu ajunge la o răscruce a istoriei, în Spania, la Sevilla, la începutul anilor 1500, în plină Inchiziţie. Marii prelaţi au puteri discreţionare şi îi pedepsesc exemplar pe toţi cei care îi contestă.
În această epocă nesigură, Iisus Îşi dezvăluie abilităţile care Îl confirmă ca Fiu al lui Dumnezeu: vindecă prin gesturi simple, îi redă unui orb vederea şi trezeşte din morţi o copilă de doar şapte ani. Marele Inchizitor traversează piaţa chiar în acel moment şi Îl arestează pe Mântuitor, aruncându-l în temniţă.
Confruntarea eternă
Dostoievski, care şi-a catalogat textul drept "poem", întoarce o nouă filă din războiul dintre diavol şi Dumnezeu, oferindu-i Inchizitorului un rechizitoriu care poate zgâlţâi orice conştiinţă. Regizorul Radu Penciulescu nu duce dialogul în pragul uşii închisorii, ci păstrează distanţa între victimă şi călău, lăsându-l pe Inchizitor să-şi expună motivele din fotoliul său de acasă, în intimitatea confortabilă a căminului său opulent.
"De ce ai venit să ne tulburi? Pentru că ne tulburi, ştii asta", Îl interoghează Inchizitorul pe Hristos, fără să primească niciun răspuns. Îl întreabă din mijlocul conştiinţei sale pervertite. Pentru că Iisus vine mereu în mintea adevăraţilor eretici, camuflaţi în sutane, şi este ars pe rug de fiecare dată, în numele comodităţii puterii şi al avantajelor. Ceea ce pare a fi un dialog devine imediat monolog. Iisus cel arestat, luat la întrebări şi judecat pentru faptele sale, este acuzat că i-a supraestimat pe oameni, care aveau nevoie de pâinea obişnuită şi nu de cea a Cerului, pe care le-a promis-o.
Inchizitorul Îi spune că natura umană este sub doctrina lui Iisus, iar Biserica a început să-i adapteze învăţămintele la nevoile nu atât de înalte ale omului. Inchizitorii trăiesc şi decid ei, în locul supuşilor, amestecând puterea politică şi puterea ecleziastică, pentru că le deţin pe amândouă în aceeaşi mână. Ei îngenunchează spiritul prin teroare şi foame, iar Satana cu sutană îşi dezvăluie în faţa prizonierului său toată strategia. Pentru ei, în anumite clipe, minciunile devin adevăr - iar afirmaţia aceasta a lui Dostoievski pune în gardă orice intelect. Inchizitorul Îi spune lui Iisus că nu trebuia să respingă ispitele diavolului, că nu a procedat corect, că trebuia să cedeze. Consecinţa alegerilor Lui este apariţia liberului arbitru, concept perfect în esenţă, dar pe care oamenii nu ştiu să-l manevreze.
Omul este prea slab ca să ştie ce să facă cu propria libertate şi de aceea trebuie să i se dicteze. Iar Biserica a început să corecteze opera lui Hristos. A declanşat o amplă operaţiune de mistificare a doctrinei, pentru a răsturna iluziile şi pentru a cuceri din nou lumea, prin autoritate religioasă (lucru pe care Mântuitorul l-a respins).
Dar Iisus refuză pentru a doua oară dialogul cu Satana. Hristos nu le foloseşte politicienilor-prelaţi ca agent politic sau electoral, pentru că El chiar este în stare să înfăptuiască minuni, în vreme ce politicienii îşi construiesc autoritatea şi îşi consolidează poziţia prin promisiunea miracolului niciodată înfăptuit.
Spectacolul este o critică la adresa catolicismului, care a inventat Inchiziţia, şi la adresa unui sistem care s-a obişnuit să jongleze malefic cu puterea ecleziastică şi cu cea politică. Opţiunea lui Radu Penciulescu pentru acest text se poate explica aşa: umbra Inchizitorului încă mai este proiectată în sânul Bisericii - ea nu a dispărut.
50 de minute de înţelepciune
Legenda Marelui Inchizitor este un spectacol care durează mai puţin de o oră şi pe care trebuie să-l mai vezi o dată. Pentru că densitatea scriiturii are nevoie de atenţia spectatorului mai mult ca oricând. Desfăşurat sub forma unui monolog peste care se aşterne respiraţia lui Victor Rebengiuc, spectacolul nu frapează prin dinamism, ci îşi ia forţa din inflexiunile textului său.
Marele Inchizitor monologhează din fotoliu, fără să interacţioneze prea mult cu mediul. Rebengiuc nu exagerează cu nimic, e pasional prin blândeţe, e ritos prin felul în care îşi menajează energia, arătând că are rezerve de atac şi arme ascunse. Nu răbufneşte la climax, deşi ar fi putut să cadă în acest păcat.
Iar profesionalismul lui Dragoş Buhagiar se vede şi aici. Scenografia lui este personaj secundar şi rămâne în fundal, cuminte, fără să epateze de data aceasta prin nimic: o masă, un fotoliu, o fereastră luminată. Radu Penciulescu a ales simplitatea corectă.