Marele Inchizitor, poemul lui Dostoievski din romanul Fraţii Karamazov, pare să intre sub incidenţa aceleiaşi limite pentru regizorul Radu Penciulescu şi, implicit, şi pentru actorul Victor Rebengiuc. De data asta, nu mai e vorba despre cauze medicale cărora li s-ar datora imposibilitatea de tratare scenică a operei la adevărata ei anvergură, ci despre o operaţiune voită de recalibrare. În mod programatic, totul este supus unei reducţii, benigne în aparenţă, care schimbă însă planuri şi raporturi.
Să luăm lucrurile pe rînd.
În textul lui Dostoievski, Marele Inchizitor îl întîlneşte pe Isus în celula în care pusese să fie închis pentru că "tulbură". În spectacol, acţiunea se petrece acasă la înaltul prelat. Îl vedem, e drept, venind de afară, schimbîndu-şi hainele de oraş, scoţîndu-şi sutana şi înlocuind-o cu un halat de casă. Operaţiunile cu pricina, în care este asistat de un copil de altar care îl slujeşte la domiciliu, normale, în fond, profund banale, sînt executate ca arate, după cel mai firesc ritual casnic. Tot astfel vor fi şi gesturile din final, cînd peste trupul adormit, băiatul aşază grijuliu o pătură şi un sărut respectuos. Dar, dacă aceste forme de ritual profan sînt atent tratate, în schimb, elementele care ar putea avea legătură direct sau tangenţial cu cel religios sînt sistematic eludate.
În primul rînd, dispare sutana şi odată cu ea e anihilată funcţia bărbatului în stat şi în conştiinţele auditoriului, respectiv aceea de reprezentant al lui Dumnezeu pe pămînt. Apoi, pe întreaga desfăşurare a spectacolului, nu vedem niciodată cine este interlocutorul său mut. În fapt, acesta nici nu există în spectacol, situaţie în care dialogul cu Isus se transformă într-un monolog. Or, a sta faţă în faţă cu Fiul Domnului şi a face rechizitoriul în cauză nu e chiar tot una cu a te gîndi la asta acasă, în halat, la o cană de ceai, înainte să adormi. Sau, dacă acceptăm transferul sugerat, cu a te adresa băiatului de altar aflat permanent în camera de alături. Desigur, se poate spune că, prin inocenţa vîrstei şi curăţenia sufletească, el poate fi un chip al Mîntuitorului. Deşi în prologul spectacolului este păstrată fraza în care se precizează că Isus s-a arătat aşa cum îl ştim, uneori, Marele Inchizitor pare să-i adreseze, totuşi, copilului întrebările şi reproşurile destinate lui Isus. Diferenţa de calibru este însă remarcabilă.
Miezul confruntării dintre cei doi îl reprezintă poziţiile diferite referitoare la liberul arbitru, la puterea de a discerne. Faptul că întîlnirea nu mai are loc în celula închisorii, ci în spaţiul privat al Marelui Inchizitor anulează contrapunctul.
În primul rînd, nu mai funcţionează disjuncţia dintre libertatea spiritului, calea lui Isus şi întemniţarea trupului, formula preapămînteană de a stăpîni şi controla omenirea.
Apoi, naşte necesitatea de a figura ambientul personal al protagonistului. Asemenea concepţiei regizorale, epoca precizată în text este doar un punct de plecare pentru scenograful Dragoş Buhagiar. De la salonul cu elemente stilistice caracteristice sfîrşitului de secol XV realizat în mod realist, decorul evoluează spre un spaţiu atemporal, un cadru pregătit să primească însemnele oricărui timp istoric, dar şi purtînd amprenta sîngeroasă a oricărui moment din istoria omenirii.
Nu în ultimul rînd, este motivul pentru care nu aflăm nimic despre ceea ce înseamnă aparenţa socială a Marelui Inchizitor. Doar prin asociere cu promptitudinea şi exactitatea cu care este servit de băiat, rezultă cît de mare şi de cumplită îi este autoritatea.
Alături de miracol şi de taină, autoritatea este, după cum se explică în text, instrument de supunere a oamenilor, de aceea, alegerea de a nu o reprezenta scenic subliniază faptul că altceva, şi nu contrastul între pîrghiile pămîntene ale puterii şi libertatea de a alege, îl preocupă pe regizorul Radu Penciulescu. Schimbînd accentul şi anulînd dialogul, montarea sa vorbeşte mai degrabă despre frămîntări interioare legate de credinţă şi putere, de dominaţie şi supunere. De aceea, maestrul Victor Rebengiuc construieşte un personaj care nu este mai mult decît un om obişnuit, cu tabieturi mărunte şi gesturi ce ţin, în primul rînd, de vîrstă şi nu de demnitatea în stat pe care o deţine. Dar şi de stările provocate de gîndurile sale, de raţionamentele fără fisură pe care le dezvoltă. Nu din prezenţa tăcută a celuilalt, ci din concentrarea asupra argumentaţiei pe care o construieşte cu glas tare vin variaţiile de energie, acumulările iritate, abandonurile epuizate, revenirile cu forţe reînnoite.
Toate acestea contribuie la a diminua statura şi anvergura individului care are îndrăzneala, dublată de judecata impecabilă, de a-l înfrunta pe Isus. Iar dacă încercăm să integrăm în viziunea regizorală şi prompterul instalat în spatele spectatorilor, avansînd teoria îngerului negru drept entitatea din afara sferei umanului care îi dictează omului cuvintele, el devine doar o unealtă. Mai mult încă, în absenţa interlocutorului, discursul pierde mult din forţa de adevărat rechizitoriu la adresa bisericii creştine, a slujitorilor ei.
Lectura scenică a lui Radu Penciulescu, în interpretarea lui Victor Rebengiuc, transformă discursul Marelui Inchizitor într-o meditaţie asupra condiţiei umane. El nu mai ajunge la dimensiunea înalt filozofică a înfruntării dintre binele divin şi răul absolut, dintre iubirea fără margini şi iertarea necondiţionată, pe de o parte, şi împlinirea supremă a răului, de cealaltă parte.
Teatrul Naţional Bucureşti
Legenda Marelui Inchizitor
după Feodor Dostoievski
Traducere de Ileana Littera
Regia: Radu Penciulescu
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Cu: Victor Rebengiuc, Nikita Dembinski/ Laurenţiu Lungu