Profil. Poveste. Personaj: România salută Serenissima

Titlul pare, întrucâtva, sec. N-am fost niciodată bun la titluri. Ăsta e un minus. Cred, însă, fără falsă modestie, că am fost întotdeauna bun la a vedea Veneţia. A fost acum a patra oară şi, ca în toate celelalte dăţi, pe fugă. Am avut doar o oră pentru mine. Una singură, şi ea furată din timpul şi din lumina potrivite pentru filmare, pentru că - ghinion pentru directorul meu de imagine, noroc pentru mine - a intrat apă în cameră, din prea mult exces de zel şi din dorinţa de a avea cadre unice cu venele acvatice ale oraşului părăginindu-i frumuseţea. În ora aceea m-am dus din nou la Palazzo Ducale, ca să îi revăd pe Bosch şi pe Civetta. În plus, o după-amiază târzie de noiembrie a inundat cu beznă liniştită picturile lui Tintoretto şi ale lui Veronese şi mi le-a arătat nocturn, secular, aproape ireal.

Apropo, ştiţi ce greu se vede un oraş prin aparatul de filmat? Ritmul e altul, te opreşti la fiecare pas, niciodată materialul nu pare a fi suficient. Noroc cu drumurile pe vaporetto, care îţi oferă traveling-uri nesfârşite şi lesnicioase. Însă camera vede altfel. Mai mult. Ferestre, cornişe, unghere, crâmpeie pe care ochiul le mătură cu privirea. Mai bine. Palate, canale, reflecţii, gondole negre. Mai viu. Descrieri, cuprinderi, focalizări, rotaţii care i-ar fi imposibile pupilei.

Veneţia mea de la sfârşit de noiembrie a fost un episod fericit între două răbufniri de acqua alta, de pe urma cărora au rămas traversele, practicabile când canalele dau pe afară şi aduc marea puturoasă în San Marco. Trei nopţi am urmărit oglindiri de ca'-uri în apele negre şi mi-am fredonat, obsesiv, Adagietto-ul din Mahler 5. Ziua am vânat lumina somnoroasă, care s-a scurs în faţadele de pe Canal Grande. Am căutat doi călători bezmetici prin Serenissima, Veneţia bolnăvicioasă a lui Visconti şi am forţat-o să existe doar de dragul nostru, acolo unde ea ar fi vrut să fie liniştită, burgheză, neştirbit turistică.

De fapt, ne-am dus la Veneţia după muzică. Toţi învăţăm să asociem armonii unui loc sau altuia. Dacă Parisul sună a Piaf şi a cabaret, New York-ul a Gershwin şi Berlinul a Marlene Dietrich, Veneţia sună obligatoriu a Vivaldi, Albinoni sau Marcello. Sau nu. Veneţia sună a ce vrei, a ce ţi se dă bun şi a ce ţi se înşurubează în cap fără obligaţie. Aşa că mie mi-a sunat a Doină de Enescu, a Meditaţie din Thaïs de Massenet, a Boema de Puccini sau a Andante Elvira Madigan din Concertul nr. 21 pentru pian şi orchestră de Mozart. Mozart pe care l-am găsit pe o plăcuţă memorială, pe o casă roz, pe o stradă cu magazine de bijuterii etnice, aproape de Teatro La Fenice. Teatro La Fenice, templul artei lirice, de unde am cules toate aceste muzici. Muzici pe care le-am luat de la Leontina Văduva, Alexandru Tomescu şi Horia Mihail. Artişti pe care Institutul Roman de Cultură şi Cercetare Umanistă de la Veneţia i-a adus italienilor, în concert la sfârşit de noiembrie, ca alternativă la concertul disfonic de percepţii colective numit România în Italia.

Povestea acestui concert vă invit să o vedeţi. E acolo o Veneţie fremătătoare, strânsă în corsetul a 27 de minute de muzică, povestioare şi, inevitabil, vederi mai mult sau mai puţin turistice. Veneţia pe care am căutat-o eu, elegiacă, neguroasă, decrepită în splendoare încă mai aşteaptă, în metri de bandă, să învăţ să o văd şi mai bine. Ca s-o dau mai departe.

TVR Cultural, Vineri, 1 ianuarie 2010, ora 21:35 / Sâmbătă, 2 ianuarie 2010, ora 13:30 / Duminică, 3 ianuarie 2010, ora 07:00

[email protected]