Film Menu / iunie 2009
Citiţi prima parte a acestui articol aici.

Lenore J. Coffee, o femeie adaptând povestea urii unui bărbat

Scenariul filmului The End of The Affair a fost scris de Lenore J. Coffee - o femeie adaptând povestea urii unui bărbat; asta deja spune ceva. Dar înainte de a trage vreo concluzie, ar trebui poate menţionate câteva aspecte interesante despre activitatea sa de scenaristă, care a-nceput din perioada filmului mut, când a lucrat, printre alţii, pentru Buster Keaton şi Cecile B. DeMille. După o perioadă lungă de scris contra unor sume foarte mici pentru studiourile MGM, Coffee pleacă la Warner Brothers şi, în mai puţin de un an, este nominalizată la Oscar pentru scenariul filmului Four Daughters. La apogeul carierei sale, în anii '40, Coffee scrie câteva scenarii importante pentru Warner Bros., majoritatea având-o ca protagonistă pe Bette Davis. Lenore J. Coffee a scris ceea ce este cunoscut sub numele de "women's pictures", adaptări după romane sau povestiri, dar şi scenarii originale, fie că erau drame sentimentale, romanţe uşoare, musical-uri, comedii sau lucruri mai serioase precum cele două film noir, primul, din 1949, având-o pe Bette Davis în rolul principal, iar celălalt, din '52, pe rivala acesteia, Joan Crawford.

Astfel, nu e de mirare că adaptarea lui Lenore J. Coffee se concentrează pe personajul feminin şi pe semnificaţiile transformărilor prin care acesta trece. Ca temă dominantă a filmului avem acum dualitatea iubirea divină - iubirea umană, iubirea spirituală şi pofta trupească; chiar şi o femeie atât de păcătoasă şi egocentrică precum Sarah Miles se poate răscumpăra prin iubire. Intensitatea, totalitatea cu care ea îl iubeşte pe Maurice o face să sfideze destinul, o aduce faţă în faţă cu Dumnezeu. Ura pe care iniţial o simte faţă de divinitate se transformă treptat în iubire, iar Sarah îşi împlineşte destinul chiar şi după moartea sa. Un scenariu tipic hollywoodian, dar cu suficient de mult-bun simţ şi suficientă creativitate încât să poată fi tradus, în interpretarea unei actriţe potrivite, într-un film acceptabil. Sentimentalismul şi simplificările operate asupra scenariului pot fi iertate, ce nu pot să-i iert însă filmului este falsificarea interesului real al lui Maurice Bendrix pentru Henry Miles, falsificare prezentă în primele minute ale filmului: un patriotism ieftin şi specific american ia locul cinismului pe care Bendrix îl manifestă faţă de Henry şi ceea ce reprezintă acesta: "I had become interested in another group fighting the battle for England's survival, the man on the home front, the civil servant."

Poate că nu aş fi avut dubii asupra dozei de ironie subtilă a acestor replici dacă ele nu ar fi fost spuse de vocea lui Van Johnson, actorul care interpretează rolul lui Maurice Bendrix şi care este atât de puţin Bendrix încât putea să joace foarte bine oricare alt rol, mai puţin pe acesta. Tonul de voioşie (care ar fi perfect motivat dacă ai fi într-un film în care joci alături de Gene Kelly şi Cyd Charisse şi, întâmplător, filmul se numeşte Brigadoon, iar regizorul tău este nimeni altul decât Vincente Minelli) cu care dl. Johnson ne povesteşte despre Londra aflată în război, despre bravii funcţionari englezi şi lupta lor din spatele birourilor, te face imediat să te gândeşti la un film de propagandă a serviciului militar; ironia bănuită anterior e, cu siguranţă, inexistentă. Mă întreb totuşi a cui e vina: era scenariul cu adevărat intenţionat aşa? E vina actorului? E vina regizorului? Răspunsul la cea dintâi întrebare mă tem că nu am cum să-l aflu. În schimb, pentru celelalte două, există un singur răspuns. De vină e Dmytryk pentru că a distribuit în rolul celui mai important dintre cele trei personaje pe cel mai puţin potrivit actor. Dar la "performanţa" eroului de război american voi reveni mai jos.

(Ziceam că e un singur lucru pe care nu-l pot ierta filmului, dar mai există unul: they took out the onion scene. That I really cannot and will not forgive.)


Edward Dmytryk, regizorul de serie B într-o producţie de serie A

Edward Dmytryk şi-a construit cu greu cariera la Hollywood; începuse să lucreze încă din anii '20, fiind proiecţionist, apoi monteur în anii '30, la începutul anilor '40 regizând un număr de filme de serie B, până în 1943, când realizează primul său film de serie A, Tender Comrade. A continuat să regizeze câteva filme noir precum Farewell, My Lovely, Cornered din 1945 şi Crossfire din '47. În 1951, când se afla la apogeul carierei sale, a fost trecut pe Lista Neagră, fiind singurul regizor dintre cei zece de pe Listă, de altfel şi singurul care, după ce şi-a servit sentinţa în închisoare, a colaborat cu comisia de acuzare şi a depus mărturie. Filmele realizate de Dmytryk începând cu anul 1952 sunt considerate, cu excepţia lui The Caine Mutiny din '54, a fi inferioare celor din perioada anterioară listării sale. The End of The Affair e realizat în '55 şi intră în categoria acestora. Filmul nu se remarcă prin regie, deşi aceasta este curată, mai mult în stilul clasic Hollywoodului anilor '40-'50 al unei "stage drama" decât unul compoziţional, aşa cum te-ai fi aşteptat de la un regizor de film noir. Despre regia filmului nu sunt prea multe de spus, ca şi despre interpretarea actorului Van Johnson în rolul lui Maurice Bendrix. Americanizarea acestuia îl reduce la un personaj extrem de subţire: iubirea, pasiunea, ura, gelozia, agonia, dispreţul, compasiunea, tot acest torent de sentimente prin care Maurice Bendrix trece, sunt imposibil de detectat în interpretarea dl. Johnson, o interpretare poate sinceră, dar monotonă şi lipsită de intensitate. El nu face dovada trăirii acestor sentimente, trebuie să-l crezi pe cuvânt doar din cauza faptului că vocea sa din off îţi spune că este aşa. Nici măcar o dată nu simţi în vocea sa durerea pierderii lui Sarah, remuşcarea sau resemnarea din final. Van Johnson a jucat în comedii, în musicaluri, în filme propagandiste de război, în roluri de locotenent sau sergent etc. şi aerul său de nonşalanţă se potrivea perfect acestor genuri de filme. Dmytryk l-a distribuit în The Caine Mutiny în 1954, în rolul locotenentului care salvează nava de la distrugere, preluând comanda ei într-un aparent caz de rebeliune. Prestaţia lui Johnson în acest rol probabil că l-a motivat pe Dmytryk să-i încredinţeze şi rolul din The End of The Affair.


Peter Cushing, actor cu un aer nobil şi maniere rafinate

Actorul englez Peter Cushing este cunoscut mai ales din rolurile sale din filmele horror britanice (în care a făcut echipă de numeroase ori cu Christopher Lee sau cu Vincent Price) şi pentru rolul faimosului Sherlock Holmes din The Hound of the Baskervilles din 1959. Aerul său nobil şi manierele sale rafinate au fost calităţile care probabil l-au indicat a fi potrivit personajului Henry Miles. Într-adevăr, ele sunt utile şi necesare întruchipării soţului naiv şi ignorant, însă nu sunt îndeajuns. Înfăţişarea sobră şi reţinută a lui Cushing lucrează uneori însă împotriva personajului. Henry Miles este un tip convenţional - da, dar în acelaşi timp blând şi neajutorat. El este soţul ridicol şi inofensiv, care ştie cât de "îngrozitor de pedant şi precaut" este şi al cărui intelect Bendrix îl subestimează. O dată cu aflarea adevărului despre soţia sa şi Bendrix, Miles este incapabil de a le purta acestora pică. El realizează că cel mai mare deserviciu pe care i l-a putut face lui Sarah a fost să o ia de nevastă, neputând niciodată să-i ofere acesteia pasiunea, iubirea de care ea avea nevoie. Miles îl consideră pe Bendrix prietenul său, chiar şi după ce acesta îi face dovada dispreţului şi a urii sale. După moartea lui Sarah, Henry apelează la Maurice pentru că nu poate face faţă singur schimbărilor. El ajunge să depindă de prezenţa lui Bendrix la fel cum înainte depindea de Sarah. Toate acestea însă se petrec numai în romanul lui Graham Greene căci, după cum spuneam, personajul lui Henry este redus, iar Peter Cushing nici nu are spaţiul necesar dezvoltării rolului său.

Dmytryk merită apreciat pentru actorii distribuiţi în celelalte roluri: Albert Parkis, detectivul angajat să o spioneze pe Sarah Miles, excelent interpretat de actorul Sir John Mills şi Michael Goodliffe în rolul lui Smythe, predicatorul împotriva lui Dumnezeu şi a credinţei religioase. Ceea ce-i lipseşte filmului regizat de Dmytryk se găseşte din plin (mai ales când vine vorba de pasiune) 44 de ani mai târziu, în adaptarea din 1999 realizată de Neil Jordan.


Adaptarea din 1999 a lui Neil Jordan o pierde pe Sarah

Prima dată când am văzut filmul, mi s-a părut că este excelent (dar asta se întâmpla acum opt ani). A doua oară, am fost mai mult atentă la reacţiile persoanei de lângă mine, pe care o bătusem mult timp la cap să vadă filmul. A treia oară, în scopul redactării acestei lucrări, l-am privit cu un aşa numit ochi critic şi rezultatul e că e clar că îmbătrânesc. Scenele de care aminteam sunt în mare parte justificate, însă nu ele sunt cele care contribuie la valoarea filmului, ci capacitatea filmului de a înfăţişa sentimentele şi trăirile personajelor.

Filmul este generos: toate aspectele romanului, cele despre care vorbeam mai devreme, sunt cuprinse, inclusiv relaţia care lipsea adaptării din '55 a cărţii, cea dintre Bendrix şi Henry. Jordan, care a scris şi regizat filmul, respectă structura cărţii lui Greene. Povestea este spusă prin intermediul flashbackurilor, din perspectiva lui Bendrix şi din cea a lui Sarah Miles. Spuneam că irlandezul este generos, poate chiar prea generos: spre finalul filmului, el chiar adaugă câteva scene inexistente în roman (scene care se petrec nu în Londra, ci în însoritul Brighton), prin care el le acordă celor doi amanţi o zi sau două de fericire absolută (fericire asupra căreia planează ca o umbră a morţii tusea lui Sarah): plimbându-se pe promontoriul Palace Pier-ului (acelaşi pe care se plimbau Pinkie şi Rose în Brighton Rock), Maurice şi Sarah vorbesc despre căsătorie şi copii. Există, însă, câteva modificări importante faţă de cartea lui Greene, modificări care fac ca povestea să piardă din intensitatea unor aspecte, cele cu precădere religioase: Smythe şi preotul Crompton au devenit un singur personaj - Father Richard Smythe - şi pentru că nu mai există Smythe, cel din carte, pata de pe obrazul acestuia i-a revenit băiatului lui Parkis.

Ralph Fiennes, reţinut, dar în acelaşi timp fierbând de emoţie în rolul lui Maurice Bendrix

Regizorul are însă o bună intuiţie a castingului. Ralph Fiennes este Maurice Bendrix, Julianne Moore este Sarah Miles, iar pentru rolul lui Henry Miles, Jordan nu avea cum să aleagă pe altcineva decât pe extraordinarul Stephen Rea (an old aquaintance of his, if one might say so). De asemeni, Ian Hart în rolul detectivului Parkis este o alegere foarte bună. Singura obiecţie pe care o am este alegerea sa de a topi personajele lui Smythe şi cel al preotului pentru a face din ele doar unul, interpretat de Jason Isaacs, actor ale cărui calităţi nu le pun la îndoială, dar al cărui chip îmi este profund antipatic. Secvenţa din finalul filmului, în care Bendrix îşi varsă toţi nervii şi amarul pe preot, este una dintre cele mai reuşite din film şi ar putea scuza decizia lui Jordan.

Ralph Fiennes este atât de desăvârşit englez în rolul lui Bendrix: reţinut, dar în acelaşi timp fierbând de emoţie. Fiennes realizează o interpretare realistă făcându-şi personajul să fie consumat de gelozie fără a fi însă isteric sau patetic. Cinismul şi maliţiozitatea lui ţin mai mult de înfăţişarea sa, de felul în care li se adresează celorlalţi decât de adresarea unor cuvinte cu acest scop. Regăsirea iubirii îl transformă; e capabil de compasiune, chiar dacă acest fapt e mascat în spatele unui interes pur personal. În sens invers, Stephen Rea reuşeşte să aducă personajului său patetismul şi aerul de neajutorare de care rolul are nevoie pentru a fi complet, fără a pierde simpatia publicului. Moartea lui Sarah îi aduce pe cei doi bărbaţi împreună. Henry îi propune lui Bendrix să se mute în casa lui şi a lui Sarah. Nu mai sunt rivali, au pierdut tot ce era de pierdut iar acum tot ce pot face este să se sprijine unul pe celălalt. Secvenţa dinspre finalul filmului, când Henry pare a dormi în patul său şi Bendrix intră şi îi lasă lângă pat o farfurie cu biscuiţi şi un pahar cu lapte, reprezintă adevărul trist al naturii fiinţelor umane: fiecare dintre cei trei e o victimă şi meritul filmului constă în faptul că îi urmăreşte şi lasă spectatorul să descopere acest fapt şi să simtă compasiune pentru fiecare dintre ei, indiferent de cât de mult rău sau bine au provocat.


Sarah Miles a lui Julianne Moore e dominată de personajul lui Bendrix

Julianne Moore aduce un plus de fragilitate, de vulnerabilitate personajului său, pe care îl interpretează cu pasiune. În comparaţie cu interpretarea lui Deborah Kerr, care câştiga prin aerul hotărât al actriţei, Sarah Miles a lui Julianne Moore pare mult mai pierdută, mai dominată de personajul lui Bendrix, centrul ei de gravitaţie pendulează cumva mereu în afara ei. Tenul său alb şi capacitatea ei de dăruire o fac să fie victima perfectă a iubirii trupeşti, dar şi a celei divine.

Cuplul Fiennes - Moore funcţionează foarte bine pe ecran, au chimia necesară pentru a face credibilă povestea lor de iubire, fără exagerări ale sentimentelor.


"The War Was the Greatest Pimp Of All"

Unul dintre meritele lui Jordan constă în faptul că a avut înţelepciunea de a-nţelege semnificaţia fundamentală a scenei cu farfuria de ceapă, păstrând-o şi dându-i astfel rolul atât de cuvenit în cadrul poveştii: scena este desăvârşită, ea reprezintă momentul-cheie al întregului film. Un altul ar fi acela de a-l aduce pe Michael Nyman în calitate de compozitor al temei muzicale a filmului: chiar înainte ca imaginile filmului să înceapă a se derula, muzica lui Nyman reuşeşte excelent să introducă tristeţea şi amărăciunea întâmplărilor ce vor urma. De asemenea, Jordan strecoară în scenariu o replică originală cu referire la rolul pe care războiul l-a jucat în povestea celor trei personaje. Bendrix îi spune lui Henry: "The war was the greatest, the greatest pimp of all". Războiul fusese complicele amanţilor, le dădea posibilitatea să petreacă mai mult timp împreună, ţinându-l pe Henry ocupat cu pensiile văduvelor şi alte afaceri de război (această unică replică face o diferenţă clară între felul în care este privit războiul în adaptarea din 1955 şi în cea din 1999; în cea dintâi, războiul nu poate fi complicele amanţilor, căci aşa ceva nu s-ar cuveni să fie spus pe ecran; războiul se duce împotriva unei naţiuni invadatoare şi el nu poate avea altă funcţie decât aceasta).

Roger Pratt, directorul de imagine al filmului, face ca imaginea şi atmosfera filmului să capete exact tonalităţile de care are nevoie. Filmul se încheie cu aceeaşi rugăminte pe care Bendrix o face în paginile cărţii. Spre deosebire de adaptarea din '55, în care Sarah şi, implicit, Dumnezeu, sunt cei care câştigă, aici Bendrix nu cere timp, ci vrea să fie lăsat în pace pentru totdeauna.

Filmul lui Jordan nu este doar povestea lui Sarah Miles, aşa cum s-a întâmplat, până la urmă, în mod fericit, cu adaptarea din 1955. El încearcă să păstreze un echilibru între cele trei personaje, lucru care e foarte greu de realizat: uneori ai impresia că regizorul insistă prea mult pe aspectul pasional dintre Bendrix şi Sarah. Pe de altă parte, cel mai mult câştigă relaţia dintre Henry şi Bendrix. Însă pe undeva am senzaţia ca au cam pierdut-o pe Sarah.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus