Teatrul plat - Lucia patinează

Cam frig în serile astea de festival. Mai ales pentru mulţimile de tineri care stau cuminţi la uşile teatrelor, aşteptînd să fie lăsaţi să intre şi să se aciueze care pe unde pot. Dar cît de tonică e priveliştea asta! Ce bucurie să-i vezi fericiţi că au putut intra, să-i vezi transfiguraţi cînd, la sfîrşit, aplaudă. Afluenţă mare a fost şi la Lucia patinează, un spectacol al lui Radu Afrim. S-a jucat pe scena Operei, erau doar cîteva şiruri de gradene. Dar cei care îşi aşteptau norocul erau mult mai mulţi decît cei cu bilet. Şi bine-au făcut c-au aşteptat în frig: au fost primiţi cu toţii, s-au aşezat pe jos, în rînduri ordonate, pînă în buza spaţiului de joc.

Era deja un spectacol tulburător, merita să-i priveşti. Şi nu erau numai studenţi, am stat de vorbă cu unii care lăsaseră de mult şcoala. Fără nici un dubiu, Radu Afrim are o priză nebună la tineri. Nu ştiu cum face, dar îi simte şi reuşeşte să le vorbească limba - nu e defel singura pe care o ştie - şi să le dea exact ce îşi doresc, conştient sau nu, exact ce simt, sau cred ei că simt şi le trebuie. Spectacolele lui au, toate, o poezie indicibilă, un umor tandru, chiar dacă, de multe ori, abundă şi imaginile şocante, violente. Şi asta, fără să spună mare lucru. E ceea ce mă intrigă, de fapt, cel mai mult.

Spectacolele acestea, ca Lucia patinează, care plac enorm tinerilor, în care se pare că ei se regăsesc - nu spun mare lucru. Mai precis, ce spun e banal. Ştiu, şi Cehov tot banalităţi spune. Dar e altfel. Aici, dacă n-ar fi poezia care impregnează tot ce face Afrim, ar fi cam ca în filmele de tip Hollywood: adevăruri rostite direct, enunţate, relaţii simple, sentimente la vedere, expuse în scurte monologuri lămuritoare, felii de viaţă, musai contemporană, în care spectatorul să se poată oglindi fără nici un efort, ritm. Nici măcar jocul actorilor nu prea contează, merge şi-aşa, ce nu pot face actorii suplineşte regizorul. Nu e nimic subtil, totul e expus în vitrină, cam la prima mînă. Dacă e vorba despre singurătate, să zicem una în doi, apoi despre singurătate se vorbeşte. Cînd oamenii se doresc unul pe altul, şi-o spun, şi-o arată, să fie clar, şi, în cazurile fericite, şi-o pun (sau şi-o trag, cum vă place - aşa-i textul). Ei, oare de ce atrag atît de mult textele astea directe, cam fruste, cu idei simple şi enunţate sumar, care se dezvăluie fără nici o dificultate?

Aş risca să spun că sînt texte de teatru analoage romanelor lui Coelho deşi, recunosc, am citit numai unul şi mi-a ajuns. De ce atrag ele tineri educaţi, intelectuali în formare - spectatorii acestui gen de teatru nu sînt troglodiţi, dimpotrivă, sînt, de multe ori, oameni cu lecturi. N-am un răspuns clar. Dar, tot gîndindu-mă, mi-am adus aminte de conferinţa pe care a ţinut-o Ion Vianu la Facultatea de Matematică. Ne-a vorbit despre "Omul plat". Despre lipsa de subtilitate a omului contemporan, despre pierderea adîncimii, despre înlocuirea cunoaşterii cu informaţia, a lecturii cu zapping-ul - manifestări pe care domnia sa le punea în legătură, chiar dacă nu direct cauzală, cu pierderea, sau măcar atrofierea axei verticale, a religiosului. Printre altele, un efect al acestei noi configuraţii omeneşti, spunea Ion Vianu, este declinul psihanalizei: omul grăbit, lipsit de adîncimi greu sondabile, omul plat, nu mai are nici timp, nici nevoie de terapia psihanalitică. Nu mai are răbdare să afle cauza răului, îi e de ajuns să corecteze în timp real comportamentul care-l supără. Poate că asta se întîmplă şi în teatru, poate şi în literatură - în film nu am nici o îndoială că aşa stau lucrurile.

Şi încă Afrim are talent cu carul şi o sensibilitate uluitoare, ştie şi meserie, aşa că spectacolele lui de acest gen - face şi altele, mult mai profunde -, în parametrii daţi, sînt foarte bune.

Alţii sînt mai puţin dăruiţi - le rămîne numai banalitatea, platitudinea. Oricum, bine că sălile de teatru sînt pline.