Profil. Poveste. Personaj: Alexandru Ciucu

A fost puţin intimidant pentru mine să stau lângă Alexandru. Nu pentru că ar fi vreun fioros, Doamne fereşte, ba dimpotrivă! E o gazdă culantă, un tip relaxat şi relaxant şi un om care se vede că are exerciţiul acestui gen de întâlniri. Alexandru Ciucu, însă, este impecabil în ţinută. Cineva care vorbeşte despre reguli şi legi în vestimentaţia masculină, mai mult, cineva care face haine bărbăteşti ţinând cont de toate aceste principii, ei bine, trebuie să fie ilustraţia vie a vorbelor sale. Fizionomic, Alexandru Ciucu are ceva din Rudolph Valentino. Poate mustăcioara mijită. Poate frizura thirties, dar ireproşabilă. Tot acest ansamblu vine la pachet cu nişte haine tăiate chirurgical de precis, în combinaţii cromatice aparent surprinzătoare pentru ceea ce şobolăneşte ne-am obişnuit să aşteptăm de la garderoba unui bărbat. L-aş asemui pe Alexandru unui dandy, acel personaj care îşi poartă hainele ca pe podium, fără să lase cumva impresia că se străduieşte sau că este conştient de asta. Doar că el le şi face.

Dincolo de ambasador al propriilor sale foarfeci creative, lui Alexandru îi place să şi vorbească despre haine şi despre oamenii pe care, e clar, în ochii lui, veşmintele îi dezbracă. Dimineaţă, într-un mare aeroport european, am aflat despre o nouă invenţie tehnică, menită ca în scurt timp să îi radiografieze la piele pe călători înainte de îmbarcare, fără că aceştia să renunţe la pantaloni sau la jachetă. Cam aşa face şi Alexandru. Cu ochi discreţi, dar ageri, te scanează de sus până jos şi îţi coase repede un label. O face pe lână italienească de calitate, cea pe care îi place în mod deosebit să lucreze (cu alte cuvinte, e de bine, eşti un om atent la detalii, care merită calitate şi e dispus să o primească). Cu poliester nu se încurcă (adică dacă te-a mirosit că pui preţ pe haine, dar nu te uiţi la pantofi, aceasta, vorba filmului, nu va fi începutul unei frumoase prietenii). Aşa că, involuntar, în preajma lui Alexandru îţi simţi mental fiecare fir de praf de pe încălţări, sau pantalonul care a văzut şi zile mai bune, sau cămaşa în serie de la magazinul mainstream.

Eu m-am concentrat pe eşarfa mea mov-vişinie (mergea cu pantofii mei zmeurii, singurele accesorii care mă scoteau din rând) şi, mai ales, pe francheţea lui Alexandru, un interlocutor nonşalant, care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume atunci când vine vorba de cum trebuie să arate un bărbat. Nu vreau să îl contrariez, în caz că citeşte acest text, dar pe alocuri mi-a adus aminte de tata, primul bărbat de la care am învăţat ce înseamnă un costum făcut pe comandă, să nu închid toţi nasturii la haină, să nu port cămaşă cu mânecă scurtă la sacou şi să am întotdeauna şosete suficient de lungi (clar negre). Ale lui Alexandru erau colorate, dar asta, până la urmă, e doar o micuţă excentricitate, bună de alungat timidităţi. Ca să nu mai spun că aveau în ele niscaiva lila, care mergea de minune cu eşarfa mea.


TVR Cultural, Joi, 7 ianuarie 2010, ora 22:30 / duminică, 10 ianuarie 2010, orea 11:00

[email protected]