Ce se află, însă, în spatele acestor performanţe şi recorduri cărora, probabil, li se adaugă altele, în vreun colţ al lumii, chiar în clipa de faţă? La fel ca în Titanic, Cameron ne livrează un spectacol grandios, de dimensiuni capabile să înfrângă chiar reţinerile celui mai sceptic spectator şi să acceseze, susţinut, fondul său emoţional. Dacă regizorul a pornit însă, în filmul precedent, de la o tragedie reală, aici el face pasul total în teritoriul fanteziei şi ne invită să ne lăsăm subjugaţi de vrajă alături de el. Pentru că, în fond, Avatar este verificarea disponibilităţii noastre de-a ne (mai) lăsa captivaţi în faţa unui basm. Până la urmă, Cameron - care visa din copilărie la un asemenea film şi îşi umplea caietele de şcoală cu desene ale eroilor săi - şi toată echipa filmului, care a depus eforturi uriaşe să creeze lumea magică de pe Pandora (50 de ore de muncă necesare creării fiecărui cadru), au reuşit performanţa de-a ne prezenta un univers uluitor şi de-a ne transporta fără efort în el. Nici nu mai contează, în clipa în care te afli în sală, că povestea în sine e de-a dreptul simplistă, că dialogurile sunt rudimentare şi mesajul ecologist evident şi previzibil. Cameron pune în scenă un război spaţial care se petrece în 2154, pe o planetă din constelaţia Alpha Centauri. Însă conflictul e vechi de când lumea. Eroii negativi vin să invadeze lumea celor pozitivi, să-i alunge de pe pământul lor şi să le distrugă credinţa, pentru a le lua în stăpânire teritoriul, cu toate resursele lui aducătoare de prosperitate. Faptul că distrugătorii sunt înarmaţi cu tehnologie ultraperformantă, iar "cotropiţii" sunt în perfectă comuniune cu natura, trăind conform unui panteism naiv, dar delicat ilustrat de Cameron, trimite direct către îngrijorările ecologiste cu privire la planetă.
Cei care văd în Avatar în primul rând un mesaj ecologist nu-l evaluează însă greşit ca semnificaţie, ci ca amploare. Pentru că nu mesajele au rost şi rol aici, oricât de asumate şi vizibile sunt, ci farmecul pe care regizorul ştie să-l dea povestirii. Ca întotdeauna în cinema, contează cum se spune povestea, iar la acest capitol Cameron ne lasă cu gura căscată. O dată intraţi - împreună cu eroul Jake Sully, îmbrăcat în pielea unei făpturi Na'vi - în atmosfera misterioasă a Pandorei, unde creaturile, culorile, sunetele, luminile, umbrele formează o întreagă lume de basm, cu făpturi înalte, agile şi albastre, care alunecă pe liane, vânează şi se strecoară, printr-o floră şi faună nemaivăzute, cu insecte fosforescente şi flori uriaşe şi ultrasensibile, prin perdele de lumină, o lume cu munţi suspendaţi şi făpturi zburătoare ce amintesc de dragoni, cu legi nescrise, care exercită însă o putere formidabilă asupra făpturilor care o populează, suntem de-a dreptul fermecaţi. Iar faptul că aceste creaturi şi lumea lor te absorb complet pe tine, cel aflat pe scaunul din sala de cinema, evocându-ţi o mulţime de cărţi şi filme ale copilăriei şi adolescenţei, de la Cartea junglei la Călătorie spre centrul pământului, de la Star Wars la Pocahontas şi Winnetou, înseamnă că regizorul şi-a atins scopul, iar tu, adultul copleşit de griji şi înghesuit prin autobuze în drumul spre serviciu, nu ţi-ai uitat de tot copilăria. Aşa că pariul făcut de Cameron e câştigat, iar magia funcţionează în cele 162 de minute de rulare. Iar toate argumentele logice care, pe de altă parte, stau în picioare şi ne spun, raţional, că Avatar este doar cea mai ambiţioasă performanţă de până acum în materie de efecte speciale şi că, neîndoielnic, va rămâne un punct de referinţă pentru filmul de gen, dar nu trebuie nicidecum luat mult prea în serios în alte privinţe, nu pot şterge bucuria pe care o simţim în sală, participând cu tot sufletul, copilăreşte, la asemenea basm, şi redescoperind în noi ceva extrem de preţios.
Avatar, SUA, 2009.
Regia: James Cameron.
Cu: Sam Worthington, Zoe Saldana, Sigourney Weaver, Giovanni Ribisi, Stephen Lang, Michelle Rodriguez, Joel Moore.