Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Jean Eustache

Între autobiografie şi ficţiune - Jean Eustache (I)


Film Menu, decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe Jean Eustache îl cunoaştem cu toţii drept autorul uneia dintre cele mai marcante realizări ale cinemaului universal - La maman et la putain. Din păcate, nu la fel de mulţi sunt cei ce ajung să-i cunoască şi restul filmelor care, de altfel, - cel puţin încă unul dintre ele - merită o atenţie la fel de sporită; din cauza unei viziuni prea moderne pentru epoca post-nouvelle vague-istă a anilor '70, dar şi a unui caracter dificil şi antipatic, Eustache nu a fost apreciat de contemporanii săi aşa cum ar fi meritat; din cauza morţii lui premature şi a unui dezinteres pentru restaurarea şi păstrarea filmelor sale (niciunul nu poate fi găsit în format DVD), astăzi accesul la opera regizorului francez e destul de anevoios. Dar ceea ce descoperim în cele din urmă merită toate eforturile căutării.

Înainte de a plonja în filmografia lui Eustache, ar fi de preferat să-l cunoaştem puţin ca personalitate, aşa că am să încep prin a aminti un incident pe care-l găsesc foarte grăitor pentru temperamentul său; la o vizionare de presă a celui de-al doilea lungmetraj realizat de el - Mes petites amoureuses (1974), a dat afară din încăpere un jurnalist a cărui cronică la controversatul La maman et la putain nu-i fusese pe plac; cu o asemenea atitudine violentă, brutal defensivă (pe de altă parte, cu sine însuşi era extrem de exigent şi riguros), nu a avut tocmai de câştigat. Incidentul avea loc într-o perioadă în care regizorul abia începuse să intre în atenţia publicului larg. Se pare că principiul bad publicity is still publicity nu se aplică întotdeanua, pentru că Eustache nu numai că nu a câştigat mai multă notorietate ba, dimpotrivă - Mes petites amoureuses a fost, mai curând, ignorat. Cineastul a fost marginalizat sau, mai bine spus - refuzând să fie mai diplomat sau să facă vreo concesie ţinând cont de necesităţile succesului de public - s-a automarginalizat; situaţia părea să-i convină.

Cinemaul său e cât se poate de personal şi de autoreflexiv, linia dintre ficţiune şi autobiografie fiind mereu estompată. Aşa că o scurtă trecere în revistă a vieţii lui se cere a fi făcută. S-a născut în 1938 într-o comună din apropierea Bordeaux-ului - Pessac, unde şi-a petrecut întreaga copilărie împreună cu bunica lui. Adolescenţa şi-a petrecut-o alături de mama sa şi de partenerul ei de viaţă într-un orăşel din sudul Franţei numit Narbonne. A renunţat la şcoală (nu şi-a dat niciodată bacalaureatul), dar a fost un autodidact riguros; a avut tot soiul de meserii: a lucrat în construcţii, ca electrician sau la căile ferate - această din urmă slujbă aducându-l la Paris. După ce s-a mutat în capitală, spre sfârşitul anilor '50, a început să frecventeze Cinemateca (vedea câte trei-patru filme pe zi) şi a ajuns să se învârtă în cercul celor de la Cahiers du cinéma; e perioada în care şi-a făcut educaţia cinefilă şi şi-a dezvoltat valorile critice. În curând va cocheta cu ideea de a regiza. A început prin a face asistenţă unor regizori precum Vecchiali sau Rivette şi a lucrat la montajul mai multor filme (mai târziu se va ocupa şi de montajul propriilor pelicule). A lucrat mult în televiziune - până la sfârşitul vieţii sale, în 1981 - iar primele filme le-a realizat cu ajutorul prietenilor de la Cahiers du cinéma.


Debutul à la Nouvelle Vague

Primele două mediu-metraje ale lui Eustache - unul făcut în 1963, celălalt trei ani mai târziu - sunt reunite sub titlul de Les mauvaises fréquentations şi au ambele în centrul lor slăbiciunile tinereţii. Cel dintâi, Du coté de Robinson, urmăreşte doi tineri fără de căpătâi care-şi petrec zilele prin cafenelele Parisului încercând să agaţe fete; cei doi intră în vorbă cu o tânără şi o conving să iasă împreună seara; când aceasta nu le mai dă atenţie, dansând cu alţi bărbaţi, îi fură portofelul pentru a se răzbuna. Subiectul aduce puţin cu cel al filmului lui Rohmer din acelaşi an, La carrière de Suzanne, fiind vorba tot despre nişte mărunţi profitori şi raporturile lor cu "victimele". Şi ca manieră de realizare cele două filme seamănă - suntem în plină epocă "nouvelle vague-istă", sunetul se ia în priză directă, dialogul e acoperit uneori de zgomotul de stradă, filmarea se face cu camera pe umăr şi, în cazul primului film semnat de Eustache - pe 16 mm. Pentru un prim film e o realizare cu adevărat izbutită. Partea a doua a dipticului, Le Père Noël a les yeux bleus, o realizează abia în 1966, iar asta cu ajutorul unor rămăşite "masculin-feminine" (= peliculă rămasă de la filmul lui Godard + actorul Jean-Pierre Léaud - rămas asemenea), reminiscenţe care fac din prietenul Jean-Luc producătorul filmului.

Scopul tânărului Daniel (Léaud) e de a-şi cumpăra până la Anul Nou un palton călduros foarte la modă; pentru a face rost de bani, se angajează pe post de Moş Crăciun lăsându-se fotografiat în faţa unui magazin cu oricine vrea o amintire de sărbători - prilej de a observa că are mai multă trecere la fete în acest costum. Narat la persoana întâi cu voce din off şi turnat în oraşul adolescenţei sale - Narbonne, filmul marchează atât primul demers semi-autobiografic marca Eustache, cât şi primul contact cu cel ce avea să devină alter-egoul regizorului în La maman et la putain.


Documentarele

Stilul lui Eustache a fost comparat cu cel al scriitorului Louis-Ferdinand Céline (paralelism deloc neinspirat dacă ne amintim de literaturizatul dialog din La maman...). Interesant e faptul că amândoi s-au "bucurat" de statutul de marginalizaţi; în fine, Eustache nu chiar atât de mult ca autorul Călătoriei la capătul nopţii (antisemit şi colaboraţionist), însă cineastul avea grijă să nu aibă prea mulţi admiratori. Dar, în primul rând, ceea ce au în comun cei doi e faptul că, sub stratul de cinism şi de încrâncenare care-i caracterizează, ascund o puternică melancolie pentru tot ce înseamnă "la vieille France". Îndârjirea regizorului se trage dintr-o sinceră preţuire a valorilor pierdute odată cu eliberarea sexuală, dintr-un respect pentru tradiţiile care, inevitabil, cădeau în faţa evoluţiei fireşti a lucrurilor. De aici şi alt aspect comun cu Céline - veneraţia pentru propria lui bunică. Cel mai frumos omagiu pe care i-l aduce Eustache bunicii care l-a crescut şi de care a rămas strâns legat e Numéro zéro (1971) - un documentar despre ea, de fapt, un film-interviu de aproape două ore cu această bătrână oarbă care îşi deapănă în faţa cănii de cafea, a ţigărilor şi a camerei de filmat amintirile despre viaţa petrecută la ţară; refuzând la început să falsifice editând în vreun fel minunatul material, în 1980 Eustache va tăia o variantă mai scurtă pentru TV intitulată Odette Robert (după numele bunicii); dar filmul nu a putut fi văzut în forma lui iniţială - pură şi pulsând de autenticitate, până de curând, în 2003.

La rosière de Pessac, realizat în 1969, e alt film non-ficţional al regizorului care trădează preocuparea acestuia pentru obiceiuri nealterate; din nou - o peliculă cu o tentă personală (fiind filmat în localitatea în care a copilărit), un film despre obiceiul locului respectiv de a alege în fiecare an cea mai virtuoasă fată din sat. Zece ani mai târziu, Eustache se va întoarce în Pessac pentru a turna un film de televiziune având ca subiect acelaşi eveniment, fiind atent şi la diferenţele care s-au ivit în timp. În 1970 regizează Le cochon- alt documentar, de data aceasta împreună cu Jean-Michel Barjol. Filmul urmăreşte o zi de muncă la o fermă din Masivul Central, mai exact pe ţăranii care se ocupă de tăierea unui porc, înregistrând în detaliu tot procesul. Aşadar, încă un film în care surprinde (neutru, lucid - ca şi în cazul celorlalte documentare) bătrâna Franţă care se încăpăţânează să mai trăiască, cu meştegurile, tradiţiile şi farmecul ei. Documentarele lui dovedesc că Eustache era un nostalgic al vremurilor apuse.




La maman et la putain

Un nostalgic al vremurilor apuse care, însă, nu refuză să intre în jocurile noilor timpuri - ba chiar le duce la extrem, ca apoi să le condamne vehement; e ceea ce învăţăm despre Eustache din La maman et la putain (1973), primul lui lungmetraj sau, mai curând, filmul-fluviu - inspirat (puţin spus) din experienţa vieţii trăite în Paris. Mai autobiografic de-atât nici că se putea; deşi de câteva ori abundentul dialog / monolog pare improvizat, scenariul lui Eustache e urmărit cu stricteţe; se pare chiar că actorii au reprodus cu exactitate în unele momente nişte conversaţii pe care regizorul le furase literalmente din viaţa lui reală - înregistrându-le, iar propriul apartament a fost locul principal în care s-a filmat.

Revenindu-şi după o dureroasă ruptură (după cum pretinde el) cu Gilberte, Alexandre (Léaud într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale) îşi revine locuind împreună cu Marie (Bernadette Lafont) - mai în vârstă decât el - în apartamentul acesteia. Altfel, îşi duce existenţa împărţindu-şi-o între ieşiri în cafenelele pariziene sau întâlniri cu prietenul lui, fan SS. Într-o zi cunoaşte o infirmieră cam promiscuă, pe Veronika (Françoise Lebrun), pe care, în cele din urmă, va ajunge să o ia cu el acasă la Marie. Specialitatea franţuzească - ménage à trois - ul nu a mai fost surprins nicicând cu atâta francheţe (Jules et Jim sau Bande à part având punctele lor forte în altă parte); filmul de faţă câştigă în primul rând prin onestitatea demersului. Deşi era iritat de termenul de realism, Eustache asta face, la modul cel mai pur, fără să-l cosmetizeze în vreun fel; camera e invizibilă, nu se simte niciodată prezenţa ei, lumina se simte la fel de naturală precum se cunoaşte şi autenticitatea decorurilor, iar montajul, făcut chiar de regizor, lasă cadrele să respire, să curgă în ritmul lor propriu pentru trei ore şi jumătate care trec pe nesimţite. Prin maniera în care e realizat, filmul depăşeşte orice sferă de influenţă, devenind el însuşi punct de referinţă.

Alexandre apare în fiecare secvenţă din film, camera nu-l lasă singur niciun moment; planurile lungi, de cele mai multe ori destul de apropiate, ne oferă ocazia să-i intuim caracterul; doar când e singur sau în compania prietenului său îl vedem aşa cum e de fapt; în spatele măştii de intelectual şi a vorbelor măreţe pe care nu conteneşte să le arunce în stânga şi-n dreapta, Alexandre apare gol, secat pe dinăuntru; aşa cum trebuie să fi fost o întreagă generaţie prinsă în tumultuoasa evoluţie a lucrurilor - revoluţia sexuală, emanciparea feminină etc. (Eustache are grijă să ne scoată ochii cu asta, Veronika pomenind "le tampax" de cel puţin cinci ori, iar un episod memorabil e chiar legându-se de acest "accesoriu" feminin). De fapt, La maman et la putain susţine aceleaşi lucruri pe care le fac şi documentarele lui, doar că de data aceasta Eustache ne arată şi cealaltă parte a monedei. Cel mai puternic moment al filmului îl reprezintă monologul Veronikăi dinspre final, moment în care, beată fiind, încep să i se învălmăşească toate în minte, sentimente amestecate ies la suprafaţă, vorbe ce demonstrează confuzia, care se instalează din cauza unei lipse de direcţii clare.

Filmul rămâne un minunat discurs despre dificultatea de comunicare între bărbaţi şi femei şi, prin extensie, în relaţiile interumane în general; poate mai mult ca oricând, astăzi, când alienarea e, cu siguranţă, cuvântul cheie al generaţiei noastre (şi, probabil, şi al celor care vor urma) pelicula loveşte exact la ţintă; e genul de film care nu va fi niciodată datat pentru că pune în discuţie, într-un mod violent, ce-i drept, chestiuni mereu (şi dureros de) valabile.

La Cannes, filmul a obţinut Marele Premiu al juriului (prezidat în acel an de Ingrid Bergman) şi a iscat reacţii contradictorii - pe de-o parte găsindu-şi imediat susţinători entuziaşti, pe de altă parte lovindu-se de pudibonzi scandalizaţi; dacă ne gândim că în acelaşi an mai fusese selecţionat în competiţia oficială şi La grande bouffe (Marco Ferreri), putem spune că a fost o ediţie a festivalului foarte provocatoare.



(va urma)



 Toate articolele despre Portret Jean Eustache


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Roxana Coţovanu


Alte articole

 Între autobiografie şi ficţiune - Jean Eustache (II), Roxana Coţovanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer