Citiţi episodul precedent aici.
Mes petites amoreuses
După ecourile pe care le-a lăsat în urma Cannesului La maman et la putain, regizorul are ocazia să înceapă lucrul la un scenariu pe care îl ţinuse ceva vreme la sertar - un al doilea lungmetraj (şi ultimul), singurul lui film produs în interiorul sistemului. Vizionarea de presă cu bucluc de care pomeneam mai sus, o neşansă istorică, şi faptul că acest Mes petites amoreuses (1974) diferă foarte mult ca stilistică de ceea ce realizase anterior Eustache fac ca filmul să nu fie recunoscut ca o nouă capodoperă a francezului, acest titlu nefiind deloc exagerat însă.
Daniel (Martin Loeb - excelent) e un băiat de vreo 12 ani care se bucură de o copilărie idilică în satul în care locuieşte cu bunica sa - jocuri cu copiii din vecinătate, ieşiri la circ sau vreun contact fugar cu câte-o fată. Mama băiatului apare la un moment dat pentru a-l lua cu ea în oraşul în care stă împreună cu iubitul ei; Daniel trebuie să înveţe să se maturizeze mai curând decât e cazul - să-şi facă noi prieteni, să descopere relaţiile cu fetele şi să lucreze ca ajutor într-un atelier care se ocupă de reparaţii de biciclete şi motociclete (părinţii lui îl pun să renunţe la şcoală). Inutil să mai zic - filmul e autobiografic, a fost filmat în cele două localităţi în care autorul a copilărit, iar Eustache a încercat să reconstituie întreaga atmosferă pe care o avea în minte - de la lumină la poziţia fiecărui copac - făcând apel la toate amintirile şi senzaţiile stocate din acea perioadă. În ce măsura a reuşit să recupereze tot ce şi-a dorit numai el poate şti cu adevărat; dar filmul reuşeşte să surprindă foarte bine universalul moment de trecere din copilărie în adolescenţă, care e pentru toată lumea dificil şi anevoios.
Eustache excelează în a transpune pe ecran contradicţiile care alcătuiesc comportamentul unui copil care e pe cale de a se transforma în adolescent - ba are ieşiri violente, ba e înţelepciunea în persoană, ba trece de la o stare la alta în câteva momente. La fel de bine reuşea să înregistreze inconsecvenţele acestei vârste şi colegul de generaţie al lui Eustache - Maurice Pialat, în debutul său în lungmetraj, L'enfance nue (1968); doar că la Pialat (care - că tot veni vorba - are o scurtă, dar de efect, apariţie în acest Mes petites amoureuses), eroul filmului e un copil abandonat de părinţi pe care asistenţii sociali îl plasează la diferite familii, comportamentul nestatornic al copilului putând avea astfel o posibilă explicaţie. Dar Daniel din Mes petites... e doar un copil sensibil şi inteligent care, pur şi simplu, trece la o nouă etapă din viaţa lui; iniţial am putea să o condamnăm pe mama care l-a smuls din viaţa fără griji pe care o ducea lângă bunica lui, dar, pe măsură ce filmul se derulează, devine clar că e în firea lucrurilor ca Daniel să treacă prin inevitabilele schimbări: întovărăşirea cu tineri de vârsta lui, trezirea primelor impulsuri sexuale, primele săruturi prin sălile de cinema, stângăciile primelor atingeri, toate îl solicită, îl fac mai atent la ce se întâmplă în jurul lui sau îl epuizează.
Filmul se situează la polul opus faţă de La maman et la putain; de fapt, e atipic pentru toată filmografia lui Eustache: demersul e vizibil unul à la Bresson - un film auster şi distant, pe de-o parte, dar empatic şi blând pe de alta; o voce din off - cea a eroului - ne explică din când în când ceea ce vedem pe ecran; personajele (majoritatea interpretate de neprofesionişti) sunt dirijate în aceeaşi manieră bressoniană - sunt opace, cu greu poţi să intuieşti ce e în mintea lui Daniel, mai ales personajul mamei fiind construit astfel - exagerat, după părerea unora. Mulţi critici, fiind obişnuiţi cu stilul frust al lui Eustache, nu au acceptat viziunea aceasta deformată şi i-au mai reproşat că ar fi prea distant aici. Era, totuşi, singura manieră în care putea aborda acest film; probabil regizorul nu reuşea să se apropie de această perioadă din viaţa lui de care evita să vorbească decât poziţionându-se la o asemenea distanţă; nu e vorba despre o detaşare totală, ci mai curând de o distanţare încărcată de nostalgie, dar şi de o doză de ranchiună (personajul mamei e, totuşi, înspăimântător uneori prin opacitatea lui) - în fine, o distanţare încărcată de o gamă largă de sentimente - chiar contradictorii; cam ca în cazul lui Daniel, eroul filmului.
În La maman et la putain e evident cât de mult a dat Eustache din el - din gândurile şi din trăirile lui - personajelor sale. În Mes petites amoureuses nu mai e la fel de evident, dar nici mai puţin adevărat; e un film mai subtil, mai sensibil şi mai difuz, iar asta pentru că peste amintiri se aşterne deobicei un strat de praf care, pe de-o parte le distorsionează, iar pe de alta - le conferă o nuanţă uşor poleită, aşa cum numai imaginile din copilărie pot să prindă.
Une sale histoire
Cel mai bine se observă în următorul lui mediumetraj - Une sale histoire, realizat în 1977 - cât de preocupat era Eustache de proporţia dintre realitate şi ficţiune pe care trebuie să o conţină cinemaul. Filmul de faţă e construit din două fragmente care spun literalmente aceeaşi poveste; în prima parte - actorul Michael Lonsdale povesteşte unui grup (format în majoritate din persoane de sex feminin) despre experienţa voyeuristă în care s-a lăsat antrenat cu câţiva ani în urmă; într-o cafenea, descoperă întâmplător în uşa toaletei pentru femei o gaură mascată de care se folosesc unii bărbaţi pentru a observa sexul celor care folosesc toaleta. Mai întâi din curiozitate, apoi dintr-o plăcere absolută, ajunge să facă parte şi el din rândul acelor bărbaţi, iar aceasta devine centrul vieţii lui sexuale. Povestitorul îşi continuă istorisirea analizând şi despicând firul în patru, vorbind şi despre cum a reuşit să se retragă şi terminând prin a spune că "Această eră e dezabuzată. Mi-e dor de epoca victoriană" - mărturisire pe care o văd foarte bine stând şi în gura regizorului. Oricum, într-o perioadă în care pornografia începuse să ia serios amploare, Eustache, fără să arate nicio bucăţică de piele, a şocat doar prin forţa naraţiunii.
Filmul capătă alte valenţe când i se alătură cel de-al doilea fragment (de fapt, de la el a plecat Eustache, acesta fiind filmat mai întâi). Aceeaşi încăpere, un auditoriu format din nou din mai multe femei, un text aproape identic spus de data asta de Jean Nöel-Picq - prietenul regizorului, trecut pe generic şi ca autorul scurtei povestiri care a stat la baza filmului (se pare că ar fi inspirată dintr-o experienţă proprie). Partea aceasta vine în contrapunct cu prima, care e realizată într-o manieră mai dichisită, cu un decupaj gândit, cu încadraturi atente şi, nu în ultimul rând, cu jocul actorului Michael Lonsdale - foarte natural, de altfel, dar care accentuează povestea şi face pauze exact acolo unde e nevoie pentru a menţine interesul stârnit. Cea de-a doua parte e realizată însă într-un stil mai neîngrijit, e filmată din mână cu nişte încadraturi aproximative, iar discursul neprofesionistului Nöel-Picq e mai spontan şi mai jucăuş. Cea de-a doua parte are aspect de reportaj, de document autentic. Puse cap la cap, cele două fragmente constituie un experiment cel puţin interesant care ridică nişte întrebări vizavi de însăşi natura cinemaului; unde se termină realitatea şi când începe ficţiunea? Ce e fals şi ce e real? Copiile sunt mai bune decât autenticul?
Ultimii ani
Les photos d'Alix (1980) e alt scurtmetraj în care Eustache sondează probleme asemănătoare; o tânără fotografă îi arată unui adolescent (interpretat de fiul regizorului - Boris Eustache) câteva instantanee surprinse de ea şi îi vorbeşte despre semnificaţiile lor. Pe măsură ce imaginile se succed pe ecran, explicaţiile femeii devin din ce în ce mai nerelevante pentru fotografiile pe care le vedem, iar pozele din ce în ce mai mult prelucrate; aşa că, de fapt, nu putem avea încredere nici în autenticitatea imaginii, nici în cea a cuvântului, la fiecare pas pândind contrafăcutul; realitatate noastră nu corespunde neapărat cu realitatea altora - pare să ne spună cineastul.
Ultimele sale filme sunt de televiziune, nişte scurtmetraje realizate, ambele, la începutut anilor '80. Le jardin des délices de Jérome Bosch (1980) - cu acelaşi Jean Nöel-Picq comentând celebrul triptic al pictorului olandez şi Offre d'emploi (1982) - un fragment care face parte dintr-o serie intitulată Contes modernes: A propos du travail; fără a avea vreo valoare deosebită aceste din urmă filme, stilul lui Eustache se poate ghici totuşi şi în ele.
În 1981, în vreme ce publicul parizian începea să-l descopere (rula o retrospectivă a filmelor sale), înainte să împlinească 43 de ani, regizorul se împuşcă în inimă în apartamentul lui din Rue Nollet. Şocantul gest a fost interpretat în două moduri; se poate ca Eustache să nu fi suferit doar dintr-o lipsă de bani, ci şi din cauza condiţiei de marginalizat pe care şi-a autoimpus-o: în ciuda durităţii pe care o afişa, el să fi fost prea obosit pentru a mai lupta împotriva tuturor şi să-şi fi dorit, de fapt, o confirmare a muncii şi a valorii sale (confirmare ce întârzia să apară), sau se prea poate ca Eustache să-şi fi jucat rolul până la capăt: fără să-i pese cum îi sunt primite filmele, cineastul alege să se sinucidă pentru că, pur şi simplu, nu mai are nimic bun de dat afară din el; pentru cineva care face filme atât personale, mai devreme sau mai târziu epuizarea resurselor interioare se produce; dacă mai e favorizată şi de un caracter autodistructiv, de o viaţă dezordonată şi de doze considerabile de alcool în sânge, consumarea materialului propriei vieţi se poate produce foarte repede. E posibil ca francezul să intre în categoria acestor oameni, nu vom şti nicioadată sigur. Cert e că Eustache, indiferent din ce motiv, a ales să se sinucidă şi să-şi lase opera în voia sorţii - o filmografie scurtă, dar coerentă, densă şi foarte puternică.