Cei 12 (-2) care au speriat restul răspund anchetei de sfîrşit de an a Observatorului cultural
1. Cum vi se pare că "s-a purtat" (faţă cu propriile şanse) Noul Cinema Românesc în 2009 şi cum "i-a mers" (cu sistemul în vigoare, cu publicul spectator, cu cronicarii de premieră, cu juriile internaţionale)?
2. Credeţi că recordul celor mai multe premiere româneşti într-un an, din 2000 încoace (deşi nu atinge nici jumătate din volumul anual al cinematografiei ungare, de pildă), extinde numărul palierelor calitative pe care se situează cele 16 lungmetraje de ficţiune ale anului, semnate de regizori români? Care ar fi aceste "paliere calitative" şi cum aţi repartiza cele 16 titluri?
Premierele anului 2009: Amintiri din Epoca de Aur, 1 & 2; Carol I; Călătoria lui Gruber; Cealaltă Irina; Cea mai fericită fată din lume; Cele ce plutesc; Le concert; Francesca; Ho, Ho, Ho; Întîlniri încrucişate; Marilena; O secundă de viaţă; Pescuit sportiv; Poliţist, adjectiv; Weekend cu mama.
Un an foarte bun şi dezamăgitor
Cred că 2009 a fost un an foarte bun, pentru că, din cele 16 filme în premieră, cîteva au fost foarte bune şi mai multe bune. De fapt, am numărat cel puţin 10 care depăşesc un minim standard profesionist. Dacă anul trecut, în cadrul aceluiaşi colocviu, ne plîngeam că cinematografia română funcţionează pe extreme - filme foarte bune, pe lîngă filme foarte slabe (a-cinematografice) -, 2009 e primul an cînd filmele cu care nu ne e ruşine le depăşesc pe cele ridicole. Nu ştiu, însă, cum va sta situaţia la anul, fiindcă în 2009 n-a existat nici o sesiune a concursului de finanţare. Pe de altă parte, 2009 a fost, deci, dezamăgitor, pentru că încercarea lui Cristian Mungiu de a determina reformarea modalităţii de desfăşurare a concursurilor de finanţare s-a soldat cu un eşec, disponibilitatea ministrului de a primi observaţiile neducînd decît la un proiect de modificare a normativelor, care n-a fost finalizat un an întreg.
Palierele calitative la care se referă întrebarea cred că sunt mai puţine decît credem. Anul acesta n-a fost nici un Dincolo de America (pentru a avea măsura ultimului palier), dar să nu ne pripim: dacă regulamentul de funcţionare o va permite, e posibil ca astfel de filme să mai apară în viitorul imediat. (Iulia Blaga)
Anul fără concursuri de scenarii
1. Mi se pare că 2009 a bifat încă un paradox: cel mai mare număr de premiere şi, în acelaşi timp, nici un concurs de scenarii. Rămîne ca imperativul legiferat - cu două concursuri cinematografice anual - să se realizeze. Şi mai rămîne ca această evoluţie să se menţină şi în continuare, să nu fie un accident. Pentru că îmi pun întrebarea: cîte premiere cinematografice vom avea oare în 2010-2011-2012, cînd se vor vedea consecinţele lui 2009 - anul fără concursuri de scenarii?
2. Da, categoric, un număr mai mare de filme înseamnă şi un număr mai mare de paliere calitative, adică o producţie mai diversă. Desigur, sîntem departe de Ungaria şi cred România e departe de Ungaria în toate privinţele dezvoltării! Din filmele româneşti pe care le-am văzut din producţia de anul acesta, pe palierul cel mai de sus aş plasa Amintiri din Epoca de Aur şi Poliţist, adjectiv. Apoi, foarte aproape - Cea mai fericită fată din lume, Pescuit sportiv şi Călătoria lui Grüber. Le Concert îl consider foarte la limită o producţie românească - e filmul unui regizor de origine română, care trăieşte şi lucrează în Franţa. Undeva, pe la mijlocul scării valorice, aş plasa Cealaltă Irina şi Întîlniri încrucişate. Iar în partea de jos Weekend cu mama, Cele ce plutesc şi Marilena. (Laurenţiu Brătan)
N-am avut parte de nici o atrocitate
Din momentul în care am hotărît să-mi dau cu părerea despre anul filmic românesc 2009 şi pînă în clipa în care, iată, m-am urnit, s-au petrecut chestiuni (moartea lui Dan O'Bannon, întoarcerea lui James Cameron) ce m-au făcut să realizez (a cîta oară?) că cinema-ul neaoş merită infinit mai puţină cerneală decît sîntem dispuşi să vărsăm. Am un singur cuvînt, totuşi, drept care mă conformez.
Anul 2009 o fi fost el cel mai plin, cantitativ, dar asta nu înseamnă defel că a fost cel mai bun - e drept că n-am avut parte de nici o atrocitate veritabilă (o fi şi ăsta un motiv de bucurie), dar nici în postura de a clama victoria unui cinema la care (încă) visăm n-am ajuns. Un an care-ţi permite să extragi (din filme cretine, fără îndoială) replici precum "Hei, Daniel, avem SIDA!" sau "Mă doare burta enorm!" nu poate fi cu totul prost, fără discuţie - fie şi măcar pentru că ne face să rîdem; dar, vă rog să nu-mi spuneţi că datorită "adjectivului" conceput de Porumboiu (pe care m-am plictisit să-l laud drept cel mai bun film al anului - e singurul film bun al anului) am atins noi culmi în materie de discurs cinematografic. E minunat, într-un fel, că 2009 e dominat de producţii medii - ani de zile am plîns după ele, ar fi caraghios să le criticăm tocmai acum, cînd le avem. Dar ele sunt ceea ce sînt şi nimic mai mult - iar în momentul în care însăşi critica de film e o specie pe cale de dispariţie, în momentul cînd Leo, de exemplu, alege drept unul dintre motivele dezertării sale simbolice faptul că orice nimeni şi-a "cîştigat" dreptul de a lăuda/demola un film după bunul plac, doar pentru că posedă abonament la Internet, în momentul în care criticii încep să se ocupe cu orice altceva, numai cu critica de film nu, în momentul cînd devine evident că nici public, nici cineaşti nu mai dau o ceapă degerată pe textele (opiniile?) celor cărora le pasă cu adevărat de filme, în momentul ăsta, deci, nu vi se pare că sîntem lejer ridicoli?
Mă urmăreşte senzaţia bizară că exact la fiecare final de an scriu exact acelaşi text. A luta continua? (Andrei Creţulescu)
În balans, bijuteriile şi balastul
Pot descrie "2009 cinematografic" printr-o poveste pe care îmi doream demult s-o aud: într-o seară de weekend, pe monitoarele de la casieria unui cinematograf de mall, locurile la un film românesc se dădeau ca pîinea caldă. Mi-am spus că, totusi, e weekend, că oamenii îşi răzbună săptămîna fără prea mult discernămînt, dar acelaşi lucru s-a întîmplat pînă la ultima proiecţie: filmul "se vindea" cot la cot cu blockbusterele, iar în sală se rîdea ca la comediile cu Adam Sandler. Deci, anul ăsta pot spune că am văzut întîrziaţi care au suspinat pentru că nu au mai prins un loc la Amintiri din Epoca de Aur (pentru că despre el era vorba).
Anul ăsta am mai văzut şi cum în cinema-ul românesc se poate crea sau poate cocheta cu zona comercială - curat (Amintiri...) sau pervers (Le Concert), dar se poate. Ambele reţete s-au dovedit a fi de succes. Am mai văzut trei debuturi fericite şi extrem de fericite (alfabetic: Cea mai fericită fată din lume, Francesca şi Pescuit sportiv). Vedem că stilistica lui Cristi Puiu dă în continuare roade - nu numai epigone. 2009 a confirmat un Autor, constant ca ritm şi consecvent ca estetică, iar în faţa lui întreaga Europă (şi nu numai) îşi scoate pălăria - Corneliu Porumboiu; dar şi că, din păcate, în continuare, cîte un realizator de comedie înţelege prea puţin diferenţa dintre comic şi batjocură (Ho, Ho, Ho). Revenind la jumătatea plină a paharului, Monica Bîrlădeanu ar putea să ajungă actriţa care se visează, iar Vlad Ivanov e un actor perfect (actorul de film numărul unu al momentului în România). În general, în ciuda unei mari cantităţi de balast, există bijuterii care contribuie, încet, dar sigur, la consolidarea unei cinematografii sănătoase. (Iulia David)
O criză îndulcită
Anul 2009 a fost cel mai bun cu filmul românesc, din ultimele două decenii. Dar asta nu înseamnă laurii victoriei, ci doar o criză îndulcită. În sensul că 2009 a întrunit mai mulţi spectatori, per total şi, în speţă, la capitolul filme româneşti. Cele mai multe producţii ajunse la premieră (fiindcă cu cele încă în lucru e jale) au însemnat noi debuturi, noi premii, cîteva coproducţii şi posibilităţi suplimentare de lucru. N-am mai văzut subproduse precum cele obişnuite în anii trecuţi (deşi genul "psihotronic" s-a manifestat suficient prin O secundă de viaţă, Cele ce plutesc şi Marilena). Au fost finalizate mai multe filme (deşi nu pot considera coproducţiile Katalin Varga şi Le Concert drept filme româneşti), au avut loc cîteva tentative de orientare spre genul comedie-comercial-bun pentru marele public. Succint, adun: debutul lui Radu Jude (deşi nu a obţinut publicul scontat); filmele-omnibus girate de Cristian Mungiu (mai ales prima parte, în care debutează patru nume de regizori); premiile lui Porumboiu de la Cannes; şi, din nou, la capitolul debuturilor, filmele cvasi-independente Pescuit sportiv şi Francesca. (Alin Ludu Dumbravă)
Un an normal, dar cu previziuni sumbre
Într-o viitoare istorie a filmului românesc, 2009 va fi considerat anul lui Poliţist, adjectiv. Sînt convins că al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, care, pentru critici, şi-a eclipsat deja "concurenţii" (conform unei anchete găzduite recent de Dilema veche), va rezista cu brio probei timpului, ceea ce nu se poate spune despre alte filme lansate anul acesta şi plasabile în palierul mediu (din fericire, mult mai bine reprezentat decît pînă acum). Din această categorie fac parte atît debuturile în lungmetrajul de ficţiune ale regizorilor Bobby Păunescu (surprinzător de matur pentru background-ul său), Anca Damian şi Andrei Gruzsniczki (ambii cu intenţii bune, dar şi cu deficienţe şi inconsecvenţe regretabile), cît şi noua incursiune în istoria recentă a mai vîrstnicului confrate Radu Gabrea (sprijinit acum de scenariştii meritorii Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu). Anul acesta au existat şi două debuturi remarcabile, semnate de doi cineaşti care au fost colegi de facultate (nu la UNATC, ci la Universitatea Media!) şi care au mari şanse de a se statornici pe palierul calitativ superior: Radu Jude şi Adrian Sitaru. Cu două părţi aflate la mare distanţă una de cealaltă, omnibusul realizat de Cristian Mungiu&Co. nu reuşeşte să rivalizeze cu cele două debuturi menţionate anterior.
Pentru mine, 2009 a fost un an normal, care a reflectat cu destulă acurateţe starea cinematografiei noastre. Atîta vreme cît am văzut pe ecrane şi producţii execrabile, precum cele mai noi creaţii ale unor Mircea Daneliuc (din nefericire, mai prolific ca niciodată) şi Ioan Cărmăzan, mi se pare exagerat să vorbim despre cel mai bun an postcomunist al filmului românesc. Dacă normalitatea lui 2009 şi aşteptările pentru 2010 sînt îmbucurătoare, mă tem că în 2011 şi cinematografia românească va intra în recesiune. (Mihai Fulger)
Absolvenţii şcolii Cristi Puiu şi restul
Iată clasificarea mea pentru 2009. Pe palierul cel mai înalt stă Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu. Pe palierul următor vin trei debuturi: Cea mai fericită fată din lume (al lui Radu Jude), Cealaltă Irina (al lui Andrei Gruzsniczki) şi Francesca (al lui Bobby Păunescu). Păunescu e (în propriile lui cuvinte) un absolvent al "şcolii de film Cristi Puiu" şi acelaşi lucru se poate spune şi despre Jude (care a fost regizor secund la Moartea domnului Lăzărescu). Şcoala Cristi Puiu e cea mai importantă şcoală de film pe care a avut-o vreodată România, şi asta pentru că Puiu n-a adus în cinema-ul românesc doar o "reţetă", o "formulă cîştigătoare", ci şi o teorie despre cinema. Această teorie nu e nouă (ea vine de la André Bazin) şi nu e nici singura, dar e viabilă: înţeleasă în profunzime şi interiorizată riguros, cu toate implicaţiile ei, ea va continua să dea rezultate bune în practică. Evident că nu toţi absolvenţii şcolii Puiu au cum să devină realişti/moralişti de anvergura lui: mi se pare că Jude are o sensibilitate particulară la felurile multe şi mărunte (atît de mărunte, încît trec neobservate) în care oamenii îşi fac rău unii altora zi de zi, dar anvergură nu ştiu încă dacă are; cît despre filmul lui Păunescu, s-ar putea să fie un pic academic - filmul unui elev inteligent, care "chiar a înţeles", dar căruia eu unul nu-i pot detecta un motiv cu adevărat presant, cu adevărat stringent, de a face acest film, altul decît dorinţa de a arăta că "a înţeles". Numai cu absolvenţi inteligenţi, care "chiar înţeleg", Noul Cinema Românesc va ajunge repede să bată pasul pe loc; pe un loc onorabil, dar, în fine, să bată pasul. De aici importanţa filmului lui Porumboiu: acesta nu s-a mulţumit să asimileze reflecţiile despre cinema ale lui Puiu, ci le-a continuat, şi acum e pe cont propriu, undeva foarte sus.
Dar, revenind pe palierul doi, am mai pus acolo şi Cealaltă Irina. Acesta mi se pare un exemplu de comercializare a esteticii lui Puiu (unul dintre cele două exemple pe care le-am găsit în filmele de anul acesta), dar un exemplu de comercializare superioară.
Celălalt exemplu l-am găsit la Cristian Mungiu, în două dintre episoadele mai ambiţioase (le-a regizat el însuşi) din seria Amintiri din Epoca de Aur (e vorba despre episoadele intitulate Legenda vînzătorilor de aer şi Legenda şoferului de găini). Am plasat Amintirile pe palierul trei. Văd în ele un Mungiu care (în pofida loviturii date cu 4, 3, 2) încă nu s-a definit pe sine, încă nu ştie ce fel de cineast ar vrea să fie, încă nu e un autor în toată puterea cuvîntului. (Ce-i drept, proiectul Amintiri e unul iniţiat înainte de 432.) Pe acelaşi palier aş mai pune Pescuit sportiv (debutul lui Adrian Sitaru) şi Călătoria lui Gruber (al lui Radu Gabrea).
În rest? Recunosc know-how-ul comercial al lui Radu Mihăileanu din Le Concert, dar nu pot să-l respect deloc. Ho ho ho e încă o manifestare a ambiţiei deşarte a lui Andrei Boncea de a face filme "ca la Hollywood", numai că româneşti. Tudor Giurgiu s-a implicat în două producţii internaţionale, dintre care una, Cendres et sang, a avut ca realizatoare (debutantă) o actriţă celebră (Fanny Ardant), iar cealaltă, Katalin Varga, a avut chiar şi succes, dar cu adevărat frumos ar fi să se mai implice din cînd în cînd şi în producţia unui film bun. Mircea Daneliuc rămîne un autor - un om care merge pînă în pînzele albe cu viziunea lui -, deşi viziunea lui nu mai e demult una validă estetic. Ioan Cărmăzan rămîne un impostor. Iar Sergiu Nicolaescu a ajuns să se vadă ca un Carol I al cinematografiei româneşti, deşi nu e îndeajuns de important, nici măcar pentru a putea fi considerat un Ion Iliescu al ei. (Andrei Gorzo)
O strategie, din păcate, inexistentă
1. Cred că asistăm la un început de normalitate (spun început, pentru că mai e de mers). Noul Cinema Românesc nu şi-a ratat şansele, în măsura în care depinde de el să le fructifice. Problema publicului spectator nu este unidirecţională. A-l atrage în săli implică o strategie, din păcate, aproape inexistentă, dacă excludem iniţiativa privată a caravanelor cinematografice. Una e publicul din Bucureşti, cel aflat sub ochii noştri, şi alta publicul din Sighetul Marmaţiei. Cît despre "cronicarii de premieră", din păcate, instituţia tradiţională a cronicii de întîmpinare, mai ales a celei din marile cotidiene, în primul rînd naţionale, dar şi regionale, a dispărut. Ziarele nu mai publică ceea ce numim cronică. Să nu ne amăgim cu cele cîteva cronici ale marilor reviste de cultură, oricît de seducătoare, analitice, prompte ar fi. Dar să nu cîrtim, binecuvîntate fie revistele, bine că există.
2. Prefer să includ aici subîntrebarea despre juriile internaţionale. Desigur, teoretic, legea numerelor mari ar putea justifica realitatea terenului mai puţin accidentat al anului cinematografic 2009. Nu am mai căzut din cer direct în groapă. Rămîne de văzut dacă cifra 16 poate fi luată drept un semn al intrării în acţiune a legii numerelor mari. Deocamdată, constatăm că ne comportăm ca o cinematografie, spuneam, ce dă semne de normalizare, de echilibrare a valorilor, de aşezare a unei coloane de susţinere. Altfel spus, am avut un film excepţional - Poliţist, adjectiv -, filme bune - Pescuit sportiv, Amintiri din Epoca de Aur, Călătoria lui Gruber, Le Concert -, filme de bună valoare medie (atenţie, nu mediocre) - Cea mai fericită fată din lume, Francesca, Cealaltă Irina, Întîlniri încrucişate. Primele trei ale acestei din urmă subcategorii au trecut cu bine de confruntarea cu juriile internaţionale şi nu mi se pare lipsit de interes că 2009 a fost şi anul premiilor criticii internaţionale. În afară de Poliţist, adjectiv, "Fiprescizat" la Cannes, Cea mai fericită fată..., Francesca, Cealaltă Irina au fost distinse - printre altele - şi de juriile criticilor. Probabil unii vor spune că festivalurile de la Sofia, Gijon, Pecs nu contează. Ba da, contează, pentru că profesionişti sînt şi colo, şi dincolo. Să nu aplicăm standarde duble. (Magda Mihăilescu)
Dificultăţile unui cinema antisistem
1. Noul Cinema Românesc a pornit ca un curent antisistem, şi înţeleg prin aceasta nu doar dificultăţile de care s-a izbit, recte funcţionarii netalentaţi şi oneroşi, ci şi implicaţiile schimbării de paradigmă estetică, ce-i făcea pe cei mai buni indezirabili, în favoarea foştilor regizori consacraţi, furnizori de rateuri în lanţ. Publicul a început să empatizeze cu Noul Cinema, l-a ajuns din urmă şi cred că a fost încetul cu încetul educat de el. În ceea ce priveşte premiile, este, de asemenea, un an bun, însă aş remarca faptul că nu premiile asigură obligatoriu calitatea unei cinematografii, deşi o recomandă prioritar. Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu - după mine, filmul anului - a atras şi anul acesta atenţia la Cannes, dincolo de premiile luate.
2. Ceea ce ar fi de remarcat aici ţine, în limbaj mai degrabă economic, de diversificarea ofertei. Filmul românesc nu trebuie să producă neapărat capodopere pe bandă rulantă. Cinematograful de artă îşi are un loc al său, însă celelalte pătrăţele medeleviene îşi au rostul lor. Pentru prima oară, oferta multiplă ne arată că intrăm în normalitate, că avem nuanţe şi avem chiar şi în cadrul cinematografului de artă cîteva direcţii inedite care se conturează la orizont, cu Pescuit sportiv al lui Sitaru şi cu Amintiri din Epoca de Aur al lui Mungiu&Co. Mai remarc conformismul reţetei executate corect la Francesca, observ calitatea de film marca serial BBC în Călătoria lui Gruber, disting încercarea de a ajunge din urmă "Noul Val" în hibridul Weekend cu mama sau nota fantastică din Pescuit sportiv, sau burlescul ludic şi scheciul din Amintiri.... Dar şi falimentul total al unui regizor interesant, în Marilena şi Cele ce plutesc. Între cele două planuri, semnalez faptul că, dacă era mai scurt, era mai bun Cea mai fericită fată din lume. De asemenea, un prea mare abuz de clişee amuzante în Le Concert, stilul eroic-pompier în Carol I (opriţi, vă rog, reîncarnările cinematografice în eroii neamului ale lui Nicolaescu!) şi multe altele. Observ un cinematograf viu şi asta-mi place! (Angelo Mitchievici)
Două reconfirmări şi două debuturi de vîrf
Cred că se impune, înainte de toate, observaţia că 2009 a fost anul cu două reconfirmări regizorale de mare relevanţă şi două debuturi de vîrf, cu viitor cert. Să spun, înainte de a cita titlurile (apropo de cum "i-a mers" Noului Cinema), că mi se pare că numai una dintre cele patru performanţe a găsit în cronicile de premieră reprezentative (nu mă refer la ziaristica reportericească) toată înţelegerea, întîmpinarea şi valorificarea critică meritată: Poliţist, adjectiv - al doilea film al lui Corneliu Porumboiu.
Mă consolează parţial, pentru subclasarea explicită sau implicită a celorlalte trei reuşite excepţionale, colocviul critic retrospectiv întreprins de Marius Chivu în Dilema veche (nr. 305), colocviu la care Laurenţiu Brătan şi Anca Grădinariu au situat Amintiri din Epoca de Aur de Cristian Mungiu&Co. şi, respectiv, Pescuit sportiv al debutantului underground Adrian Sitaru nu pe locurile 2 şi 3 din topul anului - cum aş fi făcut eu -, ci de-a dreptul pe primul loc, în unicitate. Nu-mi rămîne decît să adaug titlul celei de a patra performanţe, nedreptăţite sau comentate mai degrabă anost în cîte o cronică: lungmetrajul de debut al lui Radu Jude, Cea mai fericită fată din lume.
2009 este apoi anul cînd Noul Cinema îşi probează, în fine, concludent aptitudinea diversităţii în propria paradigmă şi şansa unei largi distribuiri pe ecranele lumii, dejucînd astfel veleităţile unei alternative centrifugale, prin care, spre a se ajunge la necesara diversitate tematică, de gen şi specie, ar fi obligatorie întorcerea la filmul spectacular (neo)retoric (tip Restul e tăcere) sau la experimente provincial-retardatare spre anul 1920 (tip Îngerul necesar), din anii trecuţi. Amintirilor din Epoca de Aur - cu comicul realistic fantast din miniaturile cărora unii daltonişti le-au pretins gravităţi abisal-romaneşti - i se adaugă Le Concert de Radu Mihăileanu. Indiferent cît e de "românesc", prin numele de pe genericul coproducţiei, Le Concert ne-a surprins şi el nu prea bine pregătiţi (ca să nu spun opaci şi punitivi) în a gusta jocul convenţiei comice, în speţă speculativ-grotescă. Joc salvat prin abile distilări competitive, care explică alăturarea acestui film la cel mai mare succes din toate timpurile, în distribuirea unor (co)producţii româneşti pe mapamond.
Definitorie pentru 2009 e şi apariţia unei categorii necunoscute, în istoria (neprotocronistă) de 98 de ani a cinematografului românesc: filmul epigonic. Nu în sensul diminuant sau reprobabil al sintagmei, ci ca o confirmare a vitalităţii iradiante a unui flux de filme de vîrf, realistic-minimalist-intimiste, flux rarefiat de sistemul instituţional în vigoare, dar - iată! - irepresibil şi contaminant. E meritul filmelor inegale şi, în parte, ratate, Francesca de Bobby Păunescu şi Cealaltă Irina de Andrei Gruzsincski. Nu pariez pe aceşti doi debutanţi, cu convingerea rezervată lui Adrian Sitaru şi Radu Jude, dar le doresc tot binele progresiv, în perspectiva viitorului deceniu, cînd vom vedea care pariuri se vor adeveri şi care nu, cum şi în ce măsură (oricum, e bine că avem pe ce paria diversificat).
Restul e (pentru lista cu 16 titluri, în lipsă de spaţiu suplimentar, o binemeritată) tăcere. (Valerian Sava)