Nu am cântărit premiile lui 2008 cu cele dobândite de cinematograful românesc în anul pe care tocmai l-am lăsat în urmă. Oricum, sunt multe şi într-un caz, şi în altul. Şi, deşi sunt convinsă că iubim un film şi fără să-l ştim neapărat cu lauri pe frunte, trag cu ochiul la gluma lui Woody Allen despre bani, socotiţi a fi buni "fie şi numai din punct de vedere financiar". Mutatis mutandis, premiile sunt bune fie şi numai pentru a ne ajuta la o mai justă situare pe o hartă. Nu mai vorbim de bucurie, că oameni suntem...
Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să începem cu cei mari, altfel spus cu numele care au stat pe buzele întregii suflări cinematografice în ultima vreme: Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu. Pentru primul, mai rămăsese "o codiţă" din 2008, ce s-a lăsat înhăţată un pic mai târziu, potrivit calendarelor internaţionale, drept care 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi-a adjudecat şi Premiul Goya al Academiei Spaniole de Film pentru Cel mai bun film european. Plus un BBC Channel 4 Award for Best European Film.
Inclus în Selecţia oficială a Festivalului de la Cannes, în secţiunea Un Certain Regard, Poliţist, adjectiv ne-a prilejuit celor care am fost la faţa locului câteva momente de maximă intensitate: o Croazetă răsunând de cântecul Mirabelei Dauer, Nu te părăsesc iubire, ce avea să fie prilejul unei savuroase "analize de text". Lăsând emoţiile clipei la o parte, am trăit cu toţii, de aproape sau de la distanţă, sentimentul atât de măgulitor al laudelor unor comentatori profesionişti, pentru care filmul lui Corneliu Porumboiu a însemnat un adevărat eveniment al festivalului. De altfel, juriul secţiunii Un Certain Regard i-a acordat premiul său, colegii noştri de breaslă dublându-l cu Premiul criticii internaţionale.
Pentru că a venit vorba: înainte de a-i aminti pe ceilalţi cineaşti români care s-au întors acasă ţinând în braţe trofee, aş face o remarcă. Departe de a trage spuza pe turta noastră, a criticilor, cum s-ar putea crede, nu pot să nu observ numărul consistent de Premii FIPRESCI ce au revenit filmelor noastre: Cea mai fericită fată din lume (Sofia), Cealaltă Irina (Pecs), Medalia de onoare (Salonic), Francesca (Gijon). Asta înseamnă că importanţi observatori profesionişti ai fenomenului cinematografic actual, distanţaţi de eventualele noastre subiectivisme, au ţinut seama de existenţa, la ora actuală, a unui bloc de filme româneşti consistente, ce asigură echilibrul şi buna funcţionare a organismului unei cinematografii. Nu este o întâmplare, desigur, că aceleaşi filme au atras atenţia şi "Juriilor mari", cum li se spune: la Salonic, lui Tudor Voican i-a revenit Premiul pentru scenariul Medaliei de onoare, lui Călin Netzer - Premiul special al juriului Alexandru de Argint, iar lui Victor Rebengiuc - Premiul pentru cel mai bun actor. Tot un Premiu special pentru scenariu, plus Premiul publicului, cu o menţiune specială pentru Victor Rebengiuc au fost şi răsplata de la Torino pentru acelaşi film. Cealaltă Irina, de Andrei Gruzsniczki, a fost favoritul publicului la Bergamo şi al juriilor la Pecs (Premiul Proxima) şi la Arras, judecătorii festivalului din oraşul francez oferindu-i Premiul pentru regie. Este o frumoasă recunoaştere a unui nume nou în cinematograful nostru, validat la TIFF în secţiunea dedicată filmului românesc. Constatare valabilă şi pentru Bobby Păunescu, Francesca fiind favorită şi la Bursa, în Turcia (un Premiu pentru Monica Bârlădeanu, un altul acordat filmului de către Asociaţia naţională a criticilor).
Nu a fost ocolit de distincţii nici Adrian Sitaru cu al său Pescuit sportiv: Premiul pentru scenariu la Mons, New Voices / New Vision Award la Palm Springs, The Bronze Grape Award - Lagow, Best Feature Film - Calpurnia Award. Cât despre Maria Dinulescu, a mai adăugat un titlu de Cea mai buna actriţă, la Festivalul Internaţional al Filmului Independent de la Buenos Aires. Radu Gabrea a fost selecţionat la Bari, de unde Călătoria lui Gruber s-a întors cu Premiul pentru cea mai bună regie. Şi ar mai fi: Schimb valutar, de Nicolae Mărgineanu, Premiul pentru cel mai bun actor - Cosmin Seleşi, la Tetouan (Maroc) - şi să nu uităm scurt metrajele: Faţa galbenă care râde, de Constantin Popescu - Marele premiu la Belgrad, Premiul publicului la Trieste, La drumul mare, Gabriel Sîrbu - Premiul publicului la Algarve (Portugalia), Balastiera de Adina Pintilie - Menţiune specială la Trieste (Alpe Adria) şi Second Prize la Miami. Ne putem transfera şi parte dintre succesele înregistrate de Katalin Varga, chit că regizorul nu este român, dar fără contribuţia producătorilor Oana şi Tudor Giurgiu, Peter Strickland nu ar fi avut un Urs de argint la Berlin, un Premiu special pentru imagine şi sunet la Mumbai sau nominalizările pentru British Independent Film Awards. Tragem linie. O fi mult, o fi puţin? Să nu fim ipocriţi. E bine.