Pentru prima oară, două filme care tratează acelaşi subiect (masacrul de la liceul Columbine, când în 1999 doi băieţi au împuşcat 12 persoane) intră aproape în acelaşi timp pe ecranele noastre. Elephant de Gus Van Sant (Palme d’Or la Cannes, anul trecut) e un film de ficţiune, dar ajunge, paradoxal, să fie mai credibil şi mai onest decât documentarul Bowling for Columbine, cu care Michael Moore a luat anul trecut Oscarul. Dacă înainte să vedem Bowling... ne minunam (imediat după ce am văzut la Cannes Fahrenheit 9/11) de capacitatea lui Moore de a manipula spectatorul, iată că această tiradă etajată împotriva armelor de foc şi a violenţei care este Bowling... (tradus la noi prin Cântec pentru un masacru) ne convinge de puterea lui Michael Moore de a-l face pe spectator să creadă ceea ce îi spune.
Fără îndoială, Moore are talent. Mai mult ca sigur este o persoană harnică (îşi caută sursele cu obstinaţie şi metodă), incomodă (comentariile lui sunt tăioase şi la obiect), dar mai mult decât atât, ştie la perfecţie arta montajului. Ştie unde să folosească foarfeca şi cum să lipească bucăţile astfel încât să te ducă unde vrea. Deşi suntem cu totul de acord cu nocivitatea liberei folosiri a armelor de foc în SUA, tindem să fim sceptici şi cu tehnicile de manipulare ale lui Moore, care pretinde de fapt că dezvăluie manipularea operată de clasa politică prin mass-media.
Dacă aveţi senzaţia bizară, după ce aţi ieşit din sală, că n-aţi rămas cu prea multe, deşi filmul era extrem de dens în informaţie, nu vă chestionaţi capacităţile de memorizare. Tehnica montajului folosită de Moore şi la Fahrenheit... nu îţi permite să stochezi informaţie, ci să reţii ideea. Totul vine peste tine mult şi rapid.
Bowling... nu e un film slab. Nicidecum. E un film care, însă, trebuie tratat cu atenţie. Pe Internet am găsit o lucrare vastă care demontează câteva puncte din filmul lui Moore, explicând de fapt că acesta nu că nu e obiectiv, dar că oferă un montaj înşelător şi manipulativ. Trunchiază adevărul, combină secvenţe astfel încât să ajungă unde vrea. De pildă, celebrul interviu în care îl face de două parale pe Charlton Heston, preşedintele NRA (National Rifle Association). Interviul real a durat vreo 25 de minute (după ceasul care se află în cadru). Pe ecran, interviul e de circa 6 minute. Moore poate fi bănuit că a cenzurat ce a vrut, la fel cum a montat materialul astfel încât să se înţeleagă că NRA a avut o întâlnire la Denver (în suburbiile căruia se află liceul Columbine) imediat după masacru, ca un răspuns orgolios. De fapt, data întâlnirii anuale fusese fixată cu un an mai devreme. Din respect pentru familiile victimelor, au fost anulate toate celelalte întâlniri şi dineuri, dar s-a reţinut doar o întâlnire, pentru a se vota membrii anuali. Normal, nu poţi credita 100% orice informaţie apărută pe Internet, însă cel mai sănătos ar fi să păstrezi reţinerea faţă de ambele tabere.
Altfel, filmul lui Moore îţi ia ochii. Are câteva vârfuri, printre care secvenţe reale filmate de camera de supravegheat din cantina liceului Columbine. Îl vezi pe unul dintre criminali bând dintr-un pahar de carton în vreme ce tineri panicaţi aleargă pe sub mese. E cu atât mai înfricoşător cu cât, în Elephant, Gus Van Sant are un moment asemănător. Un alt vârf e momentul în care Moore merge împreună cu doi băieţi răniţi la Columbine (dintre care unul e în scaun cu rotile), la supermagazinul K-Mart, pentru a spune cuiva că rănile li se datorează gloanţelor vândute acolo.
Moore păstrează în materialul final acele dialoguri care sunt cu adevărat percutante. Într-unul, fratele unuia dintre atentatorii de la Oklahoma City spune, cu gura până la urechi, complet inocent, că e normal să ai arme de foc şi că el însuşi doarme cu una sub pernă. De altfel, multe din persoanele cu care vorbeşte Moore (pe un ton calm, ca să scoată cât mai multe de la ei) par să fie într-o dungă. Nu i-ar fi greu unui inocent să creadă că adevărata Americă e formată din dezechilibraţi psihic, cu atât mai mult cu cât Moore ne povesteşte despre teama care le e inculcată americanilor (mai ales prin jurnalele de ştiri, dar şi prin reclame).
Întrebarea pe care, normal, ţi-o pui (şi nu e nouă) este: Cât de obiectiv şi de credibil e un documentar? Cât de mult intervine talentul de manipulator al autorului? De unde să ştim la câte case din Canada a încercat Moore ca să ne demonstreze din patru exemple că în Canada oamenii dorm cu uşa descuiată?
Bowling for Columbine e, categoric, un film de văzut. Dar ar trebui văzut împreună cu Elephant, unde problema se pune altfel şi care este până la urmă mai credibil ca operă de ficţiune.