Trageri - Bowling for Columbine

La sfîrşitul documentarului satiric Cîntec pentru un masacru / Bowling for Columbine, cînd Michael Moore sună la poarta lui Charlton Heston, sîntem pregătiţi pentru înfruntare. Moore şi-a construit bine personajul - americanul de rînd, cu o şapcă de baseball şi o întrebare de bun-simţ: cum se face că în America sînt împuşcaţi atîţia oameni - mai mulţi decît în orice altă ţară dezvoltată? Cît despre Heston, "el reprezintă puterea americană" - scrisese Pauline Kael într-o cronică la Planeta maimuţelor (1968) - "şi are profilul unui vultur": pentru asta îl foloseşte Moore. Am aflat că Moore a copilărit în Michigan, ca şi duşmanul său. Am aflat că Moore e membru al Asociaţiei Naţionale a Puştilor, prezidată de Heston. Am auzit cuvîntările pompoase ale lui Heston despre dreptul de a deţine arme şi ne-a indignat insensibilitatea lui de a organiza mitinguri ale Asociaţiei imediat după tragedii precum Columbine, chiar sub ochii comunităţilor îndoliate. Vrem ca moşul ăsta semeţ, emanînd maiestate hollywoodiană, să şi-o ia peste bot de la omul din popor. Şi Moore i-o dă peste bot. E o imagine răvăşitoare - "puterea americană" arătînd că n-are cuvinte; ea are arme. Răvăşitoare e şi imaginea lui Moore lăsînd pe cîmpul de luptă fotografia unei fetiţe ucise. Dar hai să ne revenim: gestul cu fotografia e doar o acuzaţie teatrală - "puterea americană" e vinovată de moartea acestei fetiţe - care, la sfîrşitul filmului, rămîne nedemonstrată. Şi, oricît de copleşitoare ar fi metafora, aici nu e vorba despre "puterea americană", ci - în primul rînd - despre Heston. Şi lipsa lui de argumente nu se explică doar prin faptul că are arme, ci şi prin faptul (descoperit ulterior) că are Alzheimer.

Înainte de a merge mai departe, unde s-au adunat nori, merită subliniate nişte lucruri: Cîntec pentru un masacru are autoritatea unui film care trebuia făcut - şi trebuie văzut -, fie şi numai pentru întrebarea care-l propulsează. Moore are o armă puternică - cinematograful - şi trage repede, din toate poziţiile, cu un ochi la ţintele sale - politicienii, media, corporaţiile - şi altul la public. E un Buffalo Bill. Însă, chiar din cauză că spectacolul e atît de captivant, tirul - atît de rapid, vînatul - atît de mare, iar instinctul de a ţine cu vînătorul cel mic - atît de bine instalat în conştiinţa spectatorului de film de orice orientare politică - tocmai de-aceea se cuvine să examinăm muniţia folosită de Moore şi să constatăm dacă, în fumul şi zgomotul pe care le produce, îşi mai atinge ţintele. Deci cum se face că în America sînt împuşcaţi atîţia oameni? Moore se duce în Canada şi se întoarce cu ipoteza că acolo nu există atîta violenţă pentru că nu există atîtea ştiri violente la televizor. În acest punct, unii dintre noi am putea să mai facem un pas, să descoperim că la televiziunea canadiană nu există atîtea ştiri violente pentru că în Canada nu există atîta violenţă şi să ne pomenim într-un cerc vicios. Dar Moore e deja atent la alte lucruri - la faptul că majoritatea infractorilor din ştirile violente sînt afro-americani - şi pregăteşte o nouă ipoteză: conştiinţa vinovată a unei istorii pătate de rasism, combinată cu teama de duşmănia celor persecutaţi atîta timp, îl împinge pe americanul alb la violenţă. Posibil. Dar Moore abia s-a aşezat în poziţie de tragere: guvernele, corporaţiile şi media întreţin deliberat această teamă (şi altele) ca să-şi vadă liniştite de hobbyurile lor - războaiele profitabile şi profitul în general.

Moore pare să găsească un înţeles în faptul că, în ziua masacrului de la liceul Columbine din oraşul Littleton, America bombardase Iugoslavia mai intens ca niciodată. Dar care e înţelesul? Ne aminteşte că principalul angajator din Littleton e o fabrică de armament şi că drumul armelor trece prin faţa liceului. E clar unde vrea să ajungă, dar ajunge acolo prin insinuări, nu prin logică. Sare de la un discurs al lui Clinton despre eforturile de a minimiza pierderile de vieţi nevinovate, la o ştire despre un spital şi o şcoală bombardate. Ce demonstrează cu asta? (Clinton folosise cuvintele "a minimiza" şi "eforturi".) Şi fiţi atenţi la felul în care îl execută pe reporterul care, în pauza de filmare la o ştire violentă, îi cicăleşte pe tehnicieni şi-şi face freza - fir-ar el să fie de papiţoi fără inimă! Cred că intenţiile lui Moore sînt, în esenţă, bune, dar tare aş fi vrut ca un duşman să-l fi prins între două duble la o secvenţă gravă şi să ni-l fi arătat, cu schepsis, cum mănîncă un sandviş şi se scobeşte între dinţi - fir-ar el să fie de îmbuibat prefăcut!