Subită reconsiderare: dar găina poate fi un pui hiperbolizat. Şi dacă folosim figuri de stil înseamnă deja că păşim pe terenul subtil şi mişcător al artei. Mişcător în sensul că emoţionează. Arta e cea care te face să vibrezi, nu? Deci am ajuns în spaţiul artei, unde totul e mai puţin grav... Pardon: unde totul este posibil. Chestia cu "mai puţin grav" ţine de alt domeniu. Asta nu se potriveşte cu arta, ci cu România şi cu Porţile Orientului. De la Poincare citire.
Şi iată cum ajungem treptat la fondul problemei. De la extrapolarea conţinutului ideatic al scrierilor cioraniene la originile fiinţei, la structura fragilă a omului. Adică la ideea de personaj. Unde altundeva să caute Matei Vişniec originile lui Cioran dacă nu în România?
Productul acestor căutări este textul oferit Teatrului Naţional din Cluj ca bază de lucru pentru un virtual spectacol (poate ar fi mai indicat să spun acid de lucru, nu bază...). Textul se numeşte în strict spirit vişniecian Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Titlurile lungi şi dense i-au adus numai succese. Textul a pornit, personajul nu. Atentatorul la acest subiect cvasibiografic este Radu Afrim. Zarurile au fost aruncate. De la mansardă.
Vişniec a adunat în textul lui cam toate bizareriile cunoscute din biografia lui Cioran, mizând pe ele ca pe o provocare, le-a structurat pe scene şi le-a îmbogăţit cu simboluri specifice discursului teatral. Asta e tot şi atunci cînd e scris cu talent şi nerv e chiar suficient.
Curiozitate: date fiind antecedentele regizorului şi temperamentul său vădit iconoclast, se naşte întrebarea: cât text va menţine regizorul în spectacol? Răspunsul ni-l oferă, fără nici un ascunziş, caietul-program în care spectatorul poate găsi tot textul scris de Matei Vişniec la Paris, într-o mansardă cu vedere spre România. Numai că, după ce şi-a pus ochelarii lui Cioran pe nas, dramaturgul a văzut negru înaintea ochilor. A dat frâu liber acestor viziuni despre naţia de la gurile Dunării într-un ritm demn de o cauză mai bună. Om fi dormit o mie de ani? Om mai dormi altă mie de ani? Ei, ce spuneţi? Nu zâmbiţi! E în text un punct de vedere radical, nedrept, de un cinism extrem. Şi o luare peste picior a unui bătrân bolnav de Alzheimer, pe cale de a-şi pierde memoria. Dar Cioran însuşi nu se autopersiflează cu stil? Şi iată cum reţinerile cad. Textul îşi trăieşte propria savoare.
Radu Afrim operează cu o foarfecă mare. Şi ce-i? Dacă serveşte spiritul personajului... Care personaj? Nu s-a născut încă, deşi un bărbat plinuţ, oarecare, păşeşte agale spre mijlocul scenei. Ştie pe de rost biografia "scepticului de serviciu al secolului" (trecut) şi surâde prosteşte. Vrea chiar să se înscrie la un curs despre Cioran predat la Sorbona. Orgolios, profesorul îl respinge, studenţii dansează pe disertaţiile lui despre moarte (una dintre cele mai elocvente scene) apoi se întorc să-i mulţumească pentru că citirea eseurilor lui i-a salvat de la sinucidere. Mai înţelege ceva din mersul lucrurilor... Mai exact: haosul lumii. Afrim taie multe replici. Suprimă scena cu preşedintele republicii (franceze) şi bine face, renunţă şi la aluzia că în gara pariziană personajul Emil Cioran şi-ar aştepta fratele din România. Personajul Emil Cioran? Când a devenit personaj? Rămâne astfel în spectacol numai nostalgia după ţara natală, blamată, ocărâtă ca o iubită care ţi-a înşelat aşteptările. Nu nimerim astfel exact în centrul paradoxurilor cioraniene? Este una din ţintele atinse de regie.
Să fim bine înţeleşi. Radu Afrim este un regizor care se serveşte de text pentru a ridica pe scenă un univers paralel de semne. Nu pentru a servi un text ilustrându-l teatraliceşte, papagaliceşte. Pentru că servind conştiincios textul, spectacolul ar fi ieşit un fel de biografie mai mult sau mai puţin romanţată, - ce oroare! - ilustrată cu imagini din Paris proiectate pe un ecran, cu fotografiile unor personalităţi cu care firul vieţii lui s-a intersectat: Eliade, Ionescu, Beckett. Regizorul a ţintit însă mai sus şi actorii au răspuns admirabil acestui apel.
Supralicitarea imaginativă pusă în joc de regizor nu numai că alungă linearitatea presupusă a schemei biografice, dar evită în mare măsură aserţiunea eminesciană care deplânge excedarea interesului pentru amănuntul biografic din existenţa biologică a creatorului în detrimentul operei acestuia: "Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult au să însemne decât tot ce ai gândit..." Teama de a ajunge în ridicol nu este îndepărtată în întregime, cu toate precauţiile luate. Şi totuşi... bifăm o reuşită şi la nivel interpretativ.
Primo: Ovidiu Crişan este într-adevăr personajul Cioran rătăcit abulic în universul creat de propria lui singurătate şi apăsare existenţială. Este un joc de oglinzi condus cu pricepere şi inteligenţă de talentatul actor. În completarea acestui joc apare şi Cătălin Codreanu întruchipându-l pe tânărul Cioran abia ieşit de pe băncile şcolii şi simţindu-se ratat, inutil. În numele câtor mii de absolvenţi dezamăgiţi de ieri şi de azi? Oglinzile se dilată continuu, perspectiva rămâne aceeaşi: sumbră, coşmarescă.
Secundo: Chiar dacă regizorul renunţă la sugestia de a hrăni porumbei a Distinsei doamne care face firimituri, prezenţa fărâmiţării memoriei afective este subtil supradimensionată de prestaţia Elenei Ivanca. Ea are rafinamentul necesar pentru a personifica Memoria filosofului grav afectată de boală. Din fărâme de memorie se reconstituie trecutul-refugiu (vezi evocarea repetată a paradisului copilăriei cu acea Coastă a Boacii din Răşinari), dar şi trecutul-învinuire (vezi admiraţia pentru Garda de Fier). Sarcina Distinsei doamne este preluată din mers de Femeia în alb interpretată de Angelica Nicoară cu delicateţe.
Tertio: Interpretând figuri gingaşe, duioase sau hilare, conţopişti de la Secţia Apatrizi sau asistente medicale, actorii distribuiţi în Mansardă la Paris cu vedere spre moarte au evoluat minunat, convingător, omogen.
Rezultat final: Creat din fărâme, ca majoritatea scrierilor sale fragmentate ce transcriu rupturi, sfâşieri lăuntrice, personajul teatral Cioran există. E viabil. El pune în valoare şi în acest fel importanţa şi specificitatea gânditorului român de limbă franceză în peisajul tot mai încărcat al culturii europene de la sfârşitul secolului XX. Spiritul cioranian nu este trădat, deformat, ci numai augumentat scenic.
PS: Fotografiile sunt realizate de Nicu Cherciu, REEL.