Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Mary and Max

Ascensiunea lui Adam Elliot - Mary and Max


Film Menu, decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 2009, singurul festival din România dedicat integral şi exclusiv animaţiei, Anim'Est, a debutat în forţă cu unul dintre cele mai aşteptate debuturi în lungmetraj din ultimul timp, cel al lui Adam Elliot, câştigător al premiului Oscar pentru scurtmetraj de animaţie în 2004 cu Harvie Krumpet. Mary and Max prezintă, în aceeaşi manieră de a povesti presărată cu detalii comportamentale delicioase şi glumiţe tragi-comice, povestea a doi prieteni prin corespondenţă: Mary Daisy Dinkle, o fetiţă de 8 ani din Melbourne, Australia, şi Max Jerry Horovitz, un bărbat de 44 de ani din New York, SUA. Australianul Adam Elliot are talentul de a-şi puncta discursul cinematografic cu detalii banale în aparenţă, construind întreaga personalitate a personajelor într-o cronologie de tip afectiv, ca şi cum un prieten începe să-ţi povestească, la o cafea, despre cineva important din viaţa lui, de care tocmai şi-a adus aminte. De fapt, această abilitate de a construi un personaj din momente insignifiante mi se pare un mod extrem de inteligent de a păcăli şi a seduce publicul. Este, fără îndoială, o metodă esenţială de a crea personaje, de a le conferi credibilitate, însă Elliot are ceva unic, care nu ţine de tehnica stop-motion, ci de modul lui de a spune o poveste - cu sinceritate şi optimism. Poate de aceea îi şi plac filmele lui Mike Leigh.


Primele scurtmetraje - trilogia Uncle, Cousin, Brother

Câteva date biografice despre autor mi se par esenţiale, nu neapărat pentru înţelegerea filmelor lui, ci pentru a clarifica alegerile acestuia de a face tocmai aceste filme, în ordinea în care le-a realizat. Uncle (1996), Cousin (1998) şi Brother (1999) sunt trei scurtmetraje care au în comun relaţia copilului Elliot cu unchiul, vărul şi, respectiv, cu fratele lui. Influenţa acestor trei personaje asupra unui mic Elliot se regăseşte în melancolia stârnită de amintirile unei copilării relativ sărace (deşi banii sunt lipsiţi de valoare în acest univers) dintr-o suburbie a oraşului Melbourne, cu un unchi tolerant (mai puţin cu melcii) rămas văduv, un văr care suferă de paralizie cerebrală şi miroase a lemn-dulce, un tată paraplegic şi alcoolic, fost clovn şi acrobat, un frate care suferă de astm sever şi obişnuieşte să intre în bucluc şi multe, multe animale de casă.

Cu fiecare film din această trilogie, Elliot îşi rafinează tehnica narativă şi vizuală, păstrând însă aceeaşi atmosferă cu ajutorul cromaticii (alb-negru) şi a ritmului impus de vocea naratorului. Autorul include multe detalii autobiografice, iar personajele lui încorporează calităţi sau obiceiuri reale, însă modul în care le combină te fac să nu fi sigur dacă vărul şi fratele lui, de exemplu, erau nişte copii creativi care desenau bine şi colecţionau diverse mărunţişuri în realitate (mucuri de ţigară, unghii de la picioare) sau dacă Elliot le-a atribuit aceste însuşiri pentru că îi aparţin chiar lui. Nu eşti niciodată sigur care dintre ciudăţeniile pe care personajele lui le manifestă sunt reale, dar, urmărind filmele, ajungi să vrei să crezi că unchiul, de exemplu, urina pe lămâiul din spatele curţii în fiecare noapte cu lună plină pentru a-l întreţine sau că obişnuia să incinereze diverse obiecte (jucării, papuci, cauciucuri) doar pentru distracţia lui personală. Şi poate chiar o făcea.

Poveştile lui Elliot sunt reconstituiri ale unor momente deseori neimportante, câteodată amuzante, alteori tragice, care marchează subtil moduri diferite de a trăi, de a percepe şi înţelege lumea şi de a comunica astfel cu ceilalţi. Farmecul lor este dat de combinarea minuţioasă a imaginii şi montajului cu discursul calm, aproape monoton al naratorului (William McInnes) cu accent australian şi inflexiuni repetitive ale vocii, în funcţie de stările pe care le exprimă. Dacă studiem ritmul discursului, observăm cum vocea naratorului fie o ia înainte, fie rămâne în urmă, la distanţă de o secundă faţă de ce vedem, timp suficient pentru formarea glumiţei în creierul privitorului, dar nu îndeajuns pentru manifestarea totală a reacţiei lui. Din această cauză, de multe ori privitorul prinde gluma, dar nu va râde niciodată în hohote, nici nu va plânge cu lacrimi de crocodil. Asta pentru că nu are destul timp la dispoziţie - acesta este catalizatorul care îl captivează, mereu atent la ce urmează.

Vocea din off a naratoului şi personajele din plastilină îl apropie pe Elliot de Pjotr Sapegin (norvegian de origine rusă), a cărui animaţie, Huset på kampen / Într-o zi un om a cumpărat o casă, este una din preferatele mele tocmai datorită tipului de discurs pe care l-am regăsit ulterior în filmele animatorului australian. Pe lângă faptul că spune o poveste neconvenţională - cea despre dragostea dintre un bărbat şi un şobolan - vocea naratorului (Odd Børretzen) are acelaşi ritm sacadat, aceeaşi gravitate ludică, iar accentul său norvegian îl face să pronunţe cuvintele într-un stil la fel de laconic precum în trilogia lui Elliot. O colecţie a filmelor acestor doi animatori a fost scoasă ca lungmetraj în 2004 sub numele de Model Behaviour. Cele trei poveşti se dovedesc în final a fi triste, dar nu îţi lasă un gust amar, ci dimpotrivă, te fac să vezi frumuseţea vieţii, în detaliile ei cele mai mici.

Oscar pentru plastilină

Elliot pare să aibă acces la o sursă inepuizabilă de ciudăţenii şi bazaconii pe care le atribuie personajelor lui pentru a le conferi profunzime şi carismă. Regăsirea lor în toate filmele sale te fac să te simţi ca un complice la un "inside joke" în momentul în care observi repetarea unor laitmotive mai puţin convenţionale cum ar fi melcii din cutia poştală sau cuplurile de animale de companie botezate Sonny şi Cher - două pisici în Harvie Krumpet sau doi câini în Mary and Max (Elliot a avut în copilărie doi papagali cu aceleaşi nume).

Scurtmetrajul de 22 de minute care l-a propulsat pe micul animator australian independent în atenţia întregii lumi este Harvie Krumpet (2003), câştigător al premiului Oscar în 2004 şi al altor premii importante la diferite festivaluri consacrate (Annecy, Anima Mundi, Sundance, etc.). Însuşi numele personajului ne aduce aminte de "crumpets", un fel de brioşe pe care unchiul din primul său film obişnuia să le mănânce. Aşadar, cu acest film narat de Geoffrey Rush, Elliot duce mai departe, în felul lui specific tragi-comic, genul de poveste întâlnit în trilogia sa familială.

De această dată, observăm detaşarea lui Elliot şi plăcerea cu care s-a jucat în timpul născocirii acestui personaj diferit de ceea ce făcuse până atunci. Harvie Krumpet pare sortit unei vieţi lipsite de evenimente: se naşte într-un peisaj rustic polonez, izolat de haosul lumii, dintr-o mamă analfabetă, dar iubitoare, şi un tată pădurar cu mâinile cât nişte lopeţi. Este diagnosticat cu sindromul Tourette, motiv pentru care mama decide să îl educe acasă, umplându-i mintea cu fapte (adevăruri) despre lume.

În primele trei scurtmetraje, Elliot îşi introduce desenele de mână în stil copilăresc ca desene făcute de vărul sau de fratele lui, combinând animaţia cu plastilină cu desenul clasic, neanimat însă. De fapt, stilul său de a desena, imperfect, uşor stângaci, este rezultatul tremurului fiziologic moştenit de la mama lui. De aici şi liniile tremurate ale contururilor desenelor şi scrisul atât de uşor de recunoscut. Adam Elliot ne dă cu linguriţa doar câteva dintre faptele consemnate în cartea atârnată de gâtul lui Harvie Krumpet, pe care le ilustrează ocazional cu câte un desen imperfect.

Ceea ce aduce nou Harvie Krumpet sunt culoarea, mizanscena şi muzica. Elliot este un mare iubitor de fotografie, în special de portrete, una dintre preferatele lui fiind Diane Arbus (din fotografia căreia s-a inspirat Kubrick pentru cele două fetiţe gemene din The Shining, de exemplu). Înclinaţia lui către fotografie este evidentă prin crearea unor cadre mai degrabă statice, atât în trilogia lui monocromatică, cât şi în Harvie Krumpet, unde foloseşte nuanţe de galben şi de maro, dar şi ceva nuanţe albăstrui, un pic de verde pentru natură şi roşu aprins pentru a marca perioada cea mai fericită din viaţa lui Harvie, cea familială. Camera e fixă şi singurele mişcări sunt ale personajelor, la început timide în trilogia familială - mâna care nu e ataşată de creierul vărului său, o brioşă ("crumpet") în flăcări, care zboară deasupra capului unchiului - apoi mai curajoase. În Harvie Krumpet, personajele par mai vii, îşi mişcă mâinile şi corpurile şi chiar aleargă prin cadru, deşi Elliot nu pare încă pregătit să ne arate un mers întreg (compensând în Mary and Max prin secvenţa în care mama duce gunoiul, de exemplu), ci preferă să le taie de la jumătate, arătându-ne numai partea de sus a corpului.

Decorurile din acest film sunt mai diversificate şi mai complexe decât casele simple cu cutii poştale şi camerele vag decorate din copilăria lui suburbană, destinul lui Harvet Milos Krumpetzki determinându-ne să-l urmărim pe acesta din Polonia sa natală până în ţara în care imigrează şi în care îşi va petrece restul vieţii (Australia). Deşi încearcă să se adapteze cât poate de bine la noua sa viaţă, schimbându-şi numele în Harvie Krumpet şi încercând să-şi facă prieteni, personajul nostru este urmărit de ghinion în tot ceea ce face. Însă până şi un inadaptat ca el ajunge în ziarul local după ce supravieţuieşte unei lovituri de fulger şi, ulterior, plăcuţa de oţel din capul lui devine magnetizată din acest motiv. Revelaţia lui Harvie are loc într-un parc în care citeşte pe statuia lui Horaţiu cuvintele magice "Carpe Diem", care îl fac să-şi schimbe din nou radical viaţa.

Ceea ce şi face, devenind nudist, vegetarian şi luptător pentru drepturile găinilor (care amintesc de cocoşul lui Mary, Ethel). Îşi trăieşte viaţa din plin, iar destinul îi răsplăteşte suferinţele îndurate dăruindu-i o familie. După ce fiica lui adoptivă pleacă de acasă pentru a deveni avocat în America (aşa cum şi Mary va avea perioada ei de glorie profesională, nu datorită părinţilor însă) şi soţia moare din cauza unui cheag de sânge pe creier (încă un mod spontan şi tragic prin care Elliot îşi omoară personajele), Harvie ajunge la un azil de bătrâni în care aşteaptă să moară, scufundându-se în senilitate şi boală (asemenea unchiului din Uncle). În această ultimă parte, Elliot introduce un element-surpriză care, cred eu, este motivul pentru care filmul a şi câştigat Oscarul: în timpul vizitei grupului local bisericesc, Harvie intră într-o lume imaginară cauzată de Alzheimer în care el stă dezbrăcat pe un postament în jurul căruia se învârt mai multe versiuni identice ale unui bolnav într-un scaun cu rotile (trimitere clară la numerele coregrafice ale lui Busby Berkeley), iar pe fundal se cântă God is better than football, God is better than beer... ("Dumnezeu e mai bun decât fotbalul, Dumnezeu e mai bun decât berea..."). Introducerea acestei scene este sigur ceva la care nimeni nu s-ar fi aşteptat, luând în considerare faptul că muzica este folosită foarte puţin pe genericul de început şi în alte două locuri. Însă acest moment a mers de minune şi a ajutat filmul să aibă succes, ceea ce l-a încurajat pe Elliot să încerce să ducă şi mai departe partea muzicală a filmelor sale, aşa cum observăm în Mary and Max.


Debutul în lungmetraj - Mary şi Max

Primul lungmetraj al lui Adam Elliot înseamnă 132.480 de fotograme, 212 păpuşi, 133 de decoruri şi cinci ani de muncă asiduuă în care şase animatori au realizat 25 de secunde de film pe zi. Singur, ar fi avut nevoie de 225 de ani pentru a duce acest film la bun sfârşit. Într-adevăr, cu Mary and Max Elliot trece de la animaţie la cinematografie în adevăratul sens al cuvântului. Rezultatul unui asemenea efort nu avea cum să nu intre în atenţia tuturor festivalurilor de film care tratează animaţia cu respectul cuvenit. Şi Anim'est-ul din 2009 nu a fost mai prejos, aducând debutul lui Elliot în prim plan.

Povestea prieteniei dintre Mary Daisy Dinkle (8 ani) şi Max Jerry Horowitz (44 ani) este bazată pe relaţia lui Adam Elliot cu prietenul său prin corespondenţă de peste 20 de ani, care i-a "împrumutat" lui Max multe din trăsăturile lui ca, de exemplu, faptul că trăieşte în New York, este ateu şi suferă de sindromul Asperger. Mary este un personaj bazat pe Elliot, însă este mai puţin reuşit decât Max, care are probleme mai grave decât lipsa de comunicare cu părinţii şi o părere proastă despre sine. Ceea ce au în comun aceştia este faptul că nu au prieteni, amândoi iubesc ciocolata şi urmăresc acelaşi serial de desene animate numit The Noblets.

Ceea ce te izbeşte din primul moment al filmului este imaginea: mişcările fluide ale camerei prin nişte decoruri incredibil construite şi luminate natural îţi prezintă lumea în care Mary îşi trăieşte copilăria însingurată. Asemenea Australiei anilor '70 din Harvey Krumpet, suburbiile oraşului Melbourne par desprinse din fotografii vechi de familie, în sepia. Contrastul dintre cele două lumi este accentuat cu ajutorul cromaticii: Australia este pământie, dominată de nuanţe de maro şi galben, în timp ce New York-ul este de culoarea betonului - gri şi sumbru. Intenţia regizorului de a diferenţia aceste două lumi, alegând acestă paletă de culori şi, respectiv, nonculori poate părea pretenţioasă, însă faptul că Elliot rămâne fidel stilului său vizual tributar fotografiei demonstrează încă o dată că, pentru el, animaţia reprezintă un mediu artistic în care trebuie să fii constant. De asemenea, trecerea de la sepia la alb-negru este comodă pentru ochi, dar asta nu înseamnă că diferenţa dintre cele două lumi nu este sesizabilă. Având în vedere faptul că, în general, animaţiile sunt foarte colorate, Mary and Max este ceva atipic şi nou în acest mediu. Singura culoare care iese în evidenţă este roşul aprins. Dintre puţinele obiecte care sunt roşii, unul face legătura dintre cele două lumi - moţul confecţionat de Mary special pentru Max, pe care acesta îl poartă pe kippah (tichia pe care evreii o poartă pe cap). Pe lângă scrisori, cei doi fac schimb şi de diferite tipuri de ciocolată sau de alte obiecte prin care se cunosc şi se ajută reciproc, ca, de exemplu, lacrimile pe care Mary i le trimite acestuia pentru a-l ajuta să plângă "cum trebuie".

Elliot reuşeşte să explice modul în care sindromul Asperger se manifestă, fără a-l face pe Max să pară invalid. De fapt, toate personajele lui suferă de ceva care le marchează existenţa, însă simpatia publicului faţă de acestea nu creşte din acest motiv, ci tocmai prin faptul că dizabilităţile sau bolile lor sunt tratate ca simple defecte. Chiar dacă Max este obez şi gândirea lui logică nu poate înţelege comportamentul uman sau confruntarea cu ceva nou şi stresant îi disrupe existenţa, discursul său (excelent construit în scrisorile sale) ne face să îl înţelegem şi să îi acceptăm imperfecţiunile.

O altă schimbare radicală este a coloanei sonore, mai exact, existenţa muzicii pe aproape tot parcursul filmului, excelând prin câteva momente de cinema pur: scena în care mama lui Mary duce gunoiul, scrierea primei scrisori a lui Max, momentul în care acesta câştigă la loterie şi, de departe cel mai emoţionant moment din film, tentativa de sinucidere a lui Mary. Dacă până acum Elliot nu s-a folosit prea mult de muzică, ci mai mult de efectele sonore, Mary and Max excelează în a le combina pe amândouă într-o coloană sonoră atent gândită.

Din punctul de vedere al naraţiunii, Elliot nu a renunţat la vocea povestitorului din off (Barry Humphries), dar şi-a dat seama că nu poate ţine astfel în priză un public atâtea zeci de minute, aşa că a decis să le dea personajelor o voce a lor. Astfel, copilul Mary capătă vocea unei fetiţe talentate (Bethany Whitmore) care promite mult pentru viitor, Mary este Toni Collette, Damien (vecinul şi pasiunea ei din copilărie) este Eric Bana, iar Max este nimeni altul decât Philip Seymour Hoffman. Însă nici aici Elliot nu le lasă să vorbească prea mult, ci, mai degrabă, devin naratorii propriilor lor scrisori. Această combinaţie mi se pare destul de echilibrată şi, deşi e multă voce din off, timbrele vocale se schimbă, ceea ce salvează filmul de la monotonie.

Pentru un film de debut în acest mediu din ce în ce mai tehnologizat al animaţiei, Mary and Max a fost un proiect care a riscat destul de mult, dar rezultatul final dovedeşte că merită tot efortul şi energia investite în el. Adam Elliot îşi aduce contribuţia indispensabilă la animaţia mondială cu poveşti din ce în ce mai amuzante şi deştepte, presărate cu tot soiul de bizarerii delicioase şi momente emoţionante.






 Toate articolele despre Mary and Max


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ela Duca


Alte articole

 Un film optimist pentru spectatori pesimişti - Mary and Max, Beatrice Lăpădat


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer